Poezie INTELEPCIUNEA (2)

Intelepciunea striga, sus, pe inaltimi, la porti,

Spre oameni glasul ei se-ndreapta ne-ncetat;

Sa-ntelepteasca pe nebuni, sa-nvete pe netoti,

Sucit nimic nu spune,nimic neadevarat.



De Dumnezeu a fost facuta cea dintai lucrare

Si asezat-a fost-nainte de orice inceput,

De fat-a fost cand Domnul a pus hotar la mare,

Cand l-a creat pe om doar din bucati de lut.



Da sfatul si izbanda, ea locuieste-n minte,

Uraste trufia si gura mincinoasa,

Ea nascoceste planuri din cele chibzuite,

Nepriceputul sta oricand cu ea la masa.



Prin ea se carmuieste-o tara,o lume, universul,

Nu poate sa-i fie-asemeni, nimica mai de pret,

Pe calea curatiei o duce-ntotdeauna mersul

Si-l fericeste pe cel care-o asculta si care nu-i semet.



Cine gaseste-ntelepciunea, gaseste insasi viata

Si capata bunavointa lui Dumnezeu cel viu,

Doar cel cu-mpotrivire nu-i vede nicicand fata,

Iar cel care-o uraste, nu-i mai ramane fiu.