Poezie Corabia salvării

Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. (Matei 24:37)



Ce mare, ce adâncă-a fost mâhnirea

În inima Părintelui divin,

Când omul I-a adus dezamăgirea,

Determinându-L să ia hotărârea

De-al nimici printr-un potop deplin.



Păcatul cuprinsese-ntreaga lume

Şi gândul omului era spre rău,

Dar din acest infern de-amărăciune

Se detaşa un om, ca o minune,

Trăind neprihănit, cu Domnul său.



De-aceea a găsit Noe-ndurare

Şi, cu credinţă, ascultând din cer

Vocea Părintelui, ca îndrumare,

S-a apucat tenace, cu răbdare,

Să-şi construiască arca din gofer.



Era o perspectivă-ndepărtată

Pedeapsa ce urma, cumplitul preţ,

Iar fapta lui părea necugetată

Şi-n jurul lui râdea mulţimea toată

Ca de-un nebun, privindu-l cu dispreţ.



Dar au plătit pentru nesăbuinţă,

Diluviul venind peste cei răi,

Şi-n arca ridicată prin credinţă

S-au îmbarcat spre viaţă, spre fiinţă,

Neprihănitul Noe şi ai săi.

***********

La fel ca şi în zilele lui Noe,

Păcatul a ajuns la apogeu;

Destrăbălarea lumii azi în toi e

Şi nefăcând decât propria voie,

Uitat-au oamenii de Dumnezeu.



Vedem cum profeţia se-mplineşte

Şi oamenii-s tot mai nepăsători,

Pericol de potop nu ne pândeşte

Căci curcubeul încă străluceşte,

Dar vine ziua care dă fiori



Acelor care nu vor fi în arcă,

Tu însă urcă până este har,

Desprinde-te din gloată, hai, încearcă,

Te doare râsul lor? Dar au râs, parcă,

Tot ei şi la potop, un râs amar.



Urcă acum în arca mântuirii,

Îmbarcă-te cu mii şi mii de fraţi,

Ca să debarci în Portul fericirii

Şi, îmbrăcat în haina nemuririi,

Să cânţi în cor cu cei răscumpăraţi.



Ce mare, ce adâncă-i mulţumirea

În inima Părintelui divin,

Când omul I-a urmat călăuzirea,

Determinându-L să ia hotărârea

De a-l întâmpina în cer, amin.



Vulcan, 28/29 nov. 2006