Poezie Paradox umanist

Cuprins de-un umanism efervescent

Pozezi, semeţ, în vârf de piramidă

Lăsându-te pătruns, ca de-un torent,

De-al stăpânirii dulce sentiment

Şi-n juru-ţi sfera tinde să se-nchidă.



Eşti plin de tine şi te simţi stăpân

Pe sfera care astfel te-nconjoară,

Eşti centrul ei, tu, filozof păgân,

Iar urmele ce-n pulbere-ţi rămân

Fac altora, crezi tu, calea uşoară.



Tu simţi că trebuie să stăpâneşti,

Eşti om şi regnul viu ţi se supune,

E jocul tău, aşa că stabileşti

Reguli şi norme după cum doreşti

Căci tu eşti înzestrat cu raţiune.



Să ştii că eşti deplin îndreptăţit

În atitudinea-ţi stăpânitoare,

Dar nu prin tine eşti deosebit

Ci prin Acela care te-a-ntocmit,

Dându-ţi pământul în administrare.



Dar pentru că nu crezi în Dumnezeu

Şi nu crezi nici în viaţa viitoare,

Fiind, se pare, propriul tău zeu,

La ce te mai înalţi mereu, mereu,

Dacă sfârşeşti ca orice târâtoare.



De ce eşti arogant şi sfidător

Şi faci atâta caz de raţiune?

De unde rolul de stăpânitor,

De vreme ce devii egalul lor

În faţa morţii, tainica genune?



Se clatină filozofia ta

De crezi că-n moarte ţi-ai sfârşit cărarea

Căci e un paradox, oricum ai da,

Să crezi că stăpâneşti peste ceva

Cu care-mparţi, în mod egal... uitarea.



Cuprins de-un umanism efervescent

Pozezi, semeţ, în vârf de piramidă,

Dar dacă vezi sfârşitul iminent

Lângă omidă, râmă sau ament,

Îmi pare rău, gândeşti cât o omidă.



Vulcan, 21.11.2006