Poezie O, Doamne... sunt aşa de bucuros

O, Doamne...sunt aşa de bucuros

Că-n problemele ce-au fost

Numai Tu mi-ai stat ca scut!

Am fost trist şi încă sunt,

Că trăiesc pe-acest pământ

Dar se merită în tot!

Oamenii din jurul meu

Au nevoie de-un cuvant

De la Tine,Tată Sfânt!

Umorist am fost...şi sunt...

Am microbul ăsta-n sânge

Şi nu pot scăpa de el!

Toţi să plângă de necaz

Şi de soarta meritată,

Eu zambesc, n-am ce să fac...

Ştiu că marea-i înfuriată...

Dar nu pot să fac nimic...

Şi cu-n zambet, plâng un pic,

Şi cu altul însoţesc

Perii ce încărunţesc!

Dacă mă-ntristez fac riduri,

Şi mă-ngrijorez mereu...

Pentru ce o, scumpe Tată?

Oare nu eşti Dumnezeu?

Faţa mi-o păstrez senină

Însă inima mi-e plină

De un dor ce îmi vibrează,

Mintea mea ce îmi stă trează...

Şi nu pot să fac nimic...

Chiar nu pot să mă ridic?

Chiar nu pot?... nimic, nimic?...

Şi zambesc mereu în toate

Chiar dacă e nedreptate,

Mulţi bolnavi în adunare,

Pocăinţă-nşelătoare...

Şi visez mereu mergând,

Prin poteca din pământ

Că voi fi şi eu curând,

Doar o oală de ţărână...

Să mai zâmbesc?

Merită acest efort?

Când mereu mă simt în plus

Unii mă privesc de sus,

Oare unde eşti, Isus?

Să zâmbesc, că eşti cu mine....

Fie rău, fie de bine,

N-am fost singur niciodată

În a mea umilă soartă...

Două lucruri ştiu să fac

Din al inimii şirag:

O cântare, o-poezie

Poate-o să ne mai mângâie'...

În dezamăgirea mea

Şi cu starea care-o am

Vin să fac azi voia Ta!

Să zâmbesc? Chiar voi putea?

Stări ce ne cuprind ades

Şi ne fac de ne-nţeles,

Zâmbet dar şi întristare

Bucurie, disperare...

Merită ca să fii om

Să simţeşti

Ce-i acela somn...

Să mai ai câte-o durere,

Să mai plângi, stând în tăcere...

De un lucru sunt azi sigur:

Că acolo sus, pe ziduri

Mai veghează Cineva...

Şi atunci ne vom trezi

Să urmăm şi noi exemplul...

Vom fi tari, plin de putere,

Plini de har şi mângăiere

Pentru cei din jurul nostru...

Vom zâmbi...din nou,...frumos...

Visez la ceva ce-i viu

Ce e scris şi în Scriptură,

Ce nu găseşti în natură...

Am început să zâmbesc...

Oamenii se pocăiesc,

Daruri sunt în adunare,

Se găseşte vindecare

Multă, multă bucurie

Chiar vedenii, proorocie,

Scoatere a mii de draci,

Renunţare la păcat;

Minuni mari şi semne rare

Se întâmplă-n adunare...

Iar zâmbesc? O, de ce oare?

Nu-i aşa în adunare?

Cât mă simt acum de trist...

Cu o viaţă de fochist

Care n-are gaz, petrol,

Nimic nu iese pe horn!

Asta e realitatea...

Să zâmbesc? Şi încă cum...

Căci trezirea e pe drum,

Şi voi prinde nestemata

Ce deschide iarăşi poarta...

Doamne,...ce mult îmi doresc...

Doamne,...ştii ca Te iubesc...

De aceea azi, zâmbesc...