Poezie Un crestin si un ateu

Odata, un crestin si un ateu,

Stateau asa si mai vorbeau;

Cum se-ntâmpla asa mereu,

Se mai poate si nu-i greu,

Multe-n jurul lor vedeau.



Priveau si ei în jurul lor,

Dar crestinul le vedea altcum;

El vedea-n mirosul florilor,

Cât si-n farmecul culorilor,

Minuni, ce nu apar oricum.



In jurul lor vibra ca-n vis,

Cu splendoarea ei natura.

-Omule, acestea-s cum e scris,

Create de Cel din Paradis

Si nu cum... se vântura minciuna.



Ateul mâniat a plecat spre casa.

El nu credea a fi si-adevarat;

„Chiar o floare de-i frumoasa,

Sa fie ea de Cer aleasa"!

Si era trist, nervos si suparat.



Insa el la crestin s-a pomenit,

Invitat într-un târziu la masa.

Si cum n-avea de-ascuns, de ocolit,

La un buchet de flori el a privit,

Ce acesta îl avea pictat prin casa.



-Spune, cine ti-a pictat aceste flori?

Tare sunt frumoase!

-Nimeni! Au venit asa din zori,

sa aiba si ele...admiratori,

Fiindca-s minunate, aratoase!



-La-ntâmplare sa apara, tu gândesti?

E o mare si nedreapta fantezie!

Când te uiti la tot ce-n jur gasesti,

La tot ce-i viu si-aci privesti,

Necredinta e deja o mare...erezie.