Poezie Ucenicul Domnului Isus

Pe cararea care duce catre astrii vesniciei,

Ucenicul tot asculta ca sa-nvete cum sa fie -

Un ostean ce lupta-ntruna sa nu cada jos înfrânt,

Pân-ajunge sa primeasca rasplatirea Celui Sfânt.



El nu ia în seama soapta cea venita din eter,

Ca sa-si piarda-nvatatura care duce catre cer.

Ucenicul nu încearca sa-si reduca-n lume costul,

Cum am spune - darnicia, rugaciunea lunga, postul.



Nu se uita înapoi când o ia pe Calea-ngusta,

Ca ramâne-a sa sotie, ori o mama tare trista.

Nu regreta niciodata când si-a pus fiinta-n jug

Si de-ar fi sa-i puna trupul sus pe stâlpul unui rug.



Ucenic e doar acela care totul a lasat

Si asculta ’Nvatatorul care-i cere apasat,

Sa regrete tot trecutul omului cel vechi, murdar,

Urmarind sa tot asculte si sa creasca mult în har.



Ucenic mai e acela care-si duce crucea-ntreaga,

Reusind cu ea în spate pentru Dumnezeu sa mearga!

Toti acei ce vor s-ajunga ca sa fie ucenici,

Trebuie sa-si frânga eul sa ramâna tot mai mici.



Sa urasca chiar pe tata, pe prieteni ori pe frati,

Fara sa se plâng-odata c-or ramâne-nsingurati.

Ucenicul pentru Domnul nu mai lasa jos din cruce,

Si îl vezi cu ea pe spate cum spre ceruri el si-o duce.



Omul care lasa totul si priveste numai sus,

Este ucenicul care, Il urmeza pe Isus!

El nu-si iubeste viata pe pamânt sa nu si-o piarda,

Preferând cu tot ce are în Isus el sa se-ncreada.



El priveste catre ceruri fara jena fara frica,

Fara sa se uite-n urma ca-l retine-o mama-,o fiica!

Chiar de stie ca un om ce si-a pus în gând sa mearga,

Catre Domnul pe vecie, nu-i vazut cu mintea-ntreaga.



El nu da cumva-ndarat ca sa-l vada lumea bine,

Si doreste si alearga spre comoara de rubine!

El si-a pus de gând sa duca cruce grea spre cer în spate,

Ca sa-i puna-atuncea Domnul în coroana nestemate.



Sa mai taie el din cruce? nu ar vrea deloc sa stie,

Când priveste catre Domnul si a Sa Imparatie!

De i-ar da argint si aur pe pamântul trecator,

Nu renunta niciodata la al sau Invatator.



Si de nu primeste-n lume numai bunuri mari, bogate,

El doreste sa primeasca vesnicia cu de toate.

Este-atent cu ’Nvatatorul sa nu-L supere vreodata,

Si asa el în pacate n-ar dori sa cad-odata.



Si de nu-i în stare omul pentru-a pune-n vers cântarea,

Pentru a-L cânta pe Domnul ce i-a dat rascumpararea,

El nu uita cum pe cruce chinuit, însângerat,

I-a strigat atunci iertarea si din iad l-a ancorat.