Poezie Judecata de Apoi

(Apoc. 20.11-14; 21.1-2)



Va veni o zi „odata" – si aceasta nu-i departe,

Când multimi de miliarde, vor „iesi" atunci din moarte!

Lucru-acesta nu va fi cum mai credem poate noi,

Fiindca Moartea ne va da, toti „captivii – înapoi"!

Inainte ca sa fie pe vecie aruncata,

Va lasa pe toti sa iasa pentru Marea judecata.

Sentinta, n-o sa fie data de un faun mic si slab!

Ci de Cel ce va trona pe un scaun mare, alb.

O dovada de putere ce-o detine-n Univers,

Este data de aceea: V-A OPRI PAMANTU-N MERS!

Si-l va scoate din orbita cea umbrita de mister,

Sa ramân-atunci Sistemul fara astri, fara Cer.



Dar sa stie omenirea ce pe Terra a trait,

Este scris în Cartea Vietii despre cerul pregatit!

Un cer nou si un pamânt ce vor fi perfecte, noi,

Vor apare-n Univers, doar în ziua de Apoi!

Ca sa tina locul Marii, cât la tot ce mai era,

Ce vor trece ca un abur si pe veci s-or spulbera.

Dar din ceru-acesta nou ce va fi din nou întins,

Va veni Cetatea sfânta de la Cel ce-I Necuprins.

Ce-i frumoasa si gatita ca o diadema rara,

Ca mireasa ce asteapta sa-i vina, iubitul iara.

*

Si-n tacerea cea din urma, cea a Dreptei Judecati,

Va dispune „Dregatorul", sa se uite-n niste...carti!

Sa le fie marturie pentru cei ce n-au trait,

Incalcând mereu Cuvântul si-n pacat au vietuit.

El, nu poate dupa moarte a le gratia sentinta,

Pentru a-i duce-n vesnicie sau a le stârni cainta!

Toate acestea-s prea târzii a le fi de vreun folos,

Caci puteau doar pân-la moarte sa se-ncreada în Cristos.

Ei de-acum vor suporta doar vapaia judecatii,

Neprimind Insemnul crucii, al caintei si-al dreptatii.

Ei puteau s-ajunga bine lânga zidul de iaspis,

De s-ar fi-ncrezut în Domnul si în tot ce El a zis.



* *



N-au ales ei Calea-ngusta care duce catre cer,

Si s-au dus luati de valul ce-i afunda pâna pier.

N-au primit ei Adevarul – Cel venit la noi de sus –

Si-au trait o viata-ntreaga, neprimindu-L pe Isus!

Nu si-au rastignit ei firea ce le strica rau pe toate,

Si s-au complacut în ura, în minciuna si-n pacate!

N-au avut ei armatura ce o da doar Dumnezeu,

Si-au cazut în ziua rea – ispititi, zdrobiti din greu.



Iar acum e prea târziu de-amânare sau recurs;

Cei ce-au mers la Avocat, ei în viata si L-au pus!

Caci acum Judecatorul nu mai este Avocat,

Sa Se poata tine-ntruna de iertat ori amânat!

El a fost Aparator, în cei doua mii de ani,

Când putea sa ierte toate, fara plata, fara bani!



Iata-aceasta gloata mare ca nisipu-n apa marii,

Sunt acei ce-au respins harul, pe Cristos L-au dat uitarii!

N-au putut sa aiba parte de-nvierea cea dintâi,

Si vor fi pierduti sarmanii, fara mila nimanui!

Fiindca n-au primit iertarea ce-ar fi-avut-o prin credinta,

Preferând desertul lumii, fara lacrimi si cainta.

Stau acum la judecata – cea din urma dar ce-i dreapta,

Sa-si primeasca pronuntarea, dupa crez si dupa fapta.

Fiindca L-au respins pe Domnul cu iubirea jertfitoare,

N-or sa scape-n vesnicie de la moarte si pierzare.

Amin.