Poezie De Neam, din Dumnezeu

De Neam, din Dumnezeu



Suntem de neam din Dumnezeu, unicul Tată Creator,

Şi de pământul, ne e sursa, suflarea-I veşnicul izvor;

Ţărâna luată din pământ, prin forţa Sa cea creatoare,

S-a întruchipat într-o fiinţă, cu Sfânta Sa asemănare.



Şi-am fost creaţi cu înţelepciune, şi daruri şi capacităţi

De la-nceput au fost plantate, mai sus de orice vietăţi,

Cu conştiinţă şi cu minte, pentru-a înţelege şi pricepe

Puterea dragostei prea sfântă, ce de la El întâi începe.



De-ar fi ramas, Adam şi Eva,...în graţia lui Dumnezeu,

Ei ar fi fost în permanenţă, sub binecuvântări mereu!

Dar libertatea cea supremă, ce acordată lor le-a fost

Le-a inspirat încredere, ca-şi poate duce-al vieţii rost.



Şi neglijând nevoia acută, de dependenţa cea divină,

Când ei nestingheriţi şi liberi, prin a Edenului grădină,

Se îngrijeau de pomi şi flori, în atenţia cea mai mare

Aveau sa cadă rând pe rând, în fapta de neascultare.



De sfătuiri, n-au ţinut seama, ca-n lucrul de peste zi

Mereu să fie împreună, deloc spre-a nu se despărţi;

Astfel, fuseseră avertizaţi, prin îngerii lui Dumnezeu,

De Lucifer să se ferească, spre-al întâlni instantaneu.



Şi când odată în lucrul său, Eva puţin s-a îndepărtat

De soţul său care îngrijea, la bolţi de viţă concentrat,

Neîntârziat a prins momentul, şi Lucifer s-a deghizat

În şarpele cel zburător, în pom pe crengi hipnotizat.



Când Eva l-a vazut în pomul, cari pentru ei era oprit

Şi între crengile cu fructe, că se plimba nestingherit,

Şi când cu glasul său omenesc, i-a vorbit curtenitor

A fost cuprinsă de mirare: Cum? Şarpele e vorbitor?



Atunci, el pe loc i-a declarat, că pomu-acela rezervat

Conţine taine-n fructul său, care se află, fiind mâncat,

El a mâncat, şi ca dovadă, acum poate să vorbească

Pronunţând corect cuvinte, în limba cea omenească.



Şi angajându-se în vorbire, cu ton de muzică în voce

A căutat ca să-i inspire, că înţelepciunea sa precoce,

Poate să ia de-acum decizii, să hotărască în probleme

Care apar în mersul vieţii, fără restricţii, de-a se teme.



Şi, continuând ca să-i aducă, cu multă generozitate,

Mulţimi de laude subtile, pentru plăcuta graţiozitate,

Cuvintele-i nu-i displăceau, şi-n convorbire s-a întins

Cu şarpele cel fascinant, până ce mintea i-a cuprins.



Luand un fruct atunci din pom, cu precauţie i-a dat

Şi după multa-i explicare, oferta întinsă i-a acceptat,

Era prea naltă pledoaria, pentru frumosul fruct oprit

Ca ea, să i se împotivească, prin gestul său nesăbuit.



Şi cum să facă să îi spună, şi lui Adam, descoperirea,

Ce şarpele argumentându-i, i-a dovedit că nemurirea,

Este o lecţie banală, ce Dumnezeu le-a puso-n faţă

Să-i ţină pe-amândoi în stres, după ce le-a dat viaţă?



Şi căutându-l pe Adam, când l-a întânitt, i-a povestit

Despre întâlnirea minunată, cu şarpele ce i-a vorbit:

Căci mâncând din acel pom, rezervat de Dumnezeu,

Nu a murit şi-acum vorbeşte, şi zburător este mereu!



O-amărăciune fără seamăn, de-odată faţa i-a crispat

Spunându-i Evei că Lucifer, a fost în şarpe deghizat,

Prin convorbire şi-a sa faptă, acum ea este vinovată

Căci acceptând oferta lui, porunca sfântă, e călcată.



Sosind şi ceasul despărţirii, de-a lui tovarăşă de viaţă,

Ce sta cu fructu-n mâna sa, postată chiar în a lui faţă,

El după ce mult a cugetat, că viaţa singur, n-are sens

S-a hotărât, şi a mâncat, păcatul fiind grav... şi imens.



Şi... ca preludiu al faptei lor, veşmintele strălucitoare

Ce-i cuprindeau pe amândoi în starea lor nemuritoare,

Au dispărut ca prin minune, rămânâd goi, descoperiţi,

Şi-n starea de decădere, la moarte-astfel, fiind sortiţi.



Pe fondul pregătit temeinic al minţii ce şi-au pervertit,

Păcatul îşi făcea debutul, prin Legea ce-au nesocotit,

Şi, deşi şorţuri au făcut, din frunze verzi de smochin,

Printre pomi ei s-au ascuns, la glasul Ceresc, cel Divin.



În-ntâlnirea ce-au avut, atunci cu Domnul Dumnezeu,

Eva, vina a pus pe şarpe, când l-a-ntâlnit instantaneu,

Şi-a arătat prin demonstrare, c-a obţinut darul vorbirii

Mâncând din fructul cel gustos, luat din pomul opririi.



Adam, a pus vina pe Eva, zicând că ea l-a îndemnat

Să mănânce, s-afle starea, de-a fi ca Cel Prea Înalt,

Dar blestemu-a fost rostit, şi-amândoi s-au depărtat,

De Eden cu al vieţii pom, unde-accesul le-a fost luat.



Şi-astfel, făptura creată, să moştenească pământul,

Liberă ca să decidă, cu ştiinţă a nesocotit Cuvântul,

Şi-al vieţii fir şi-a întrerupt, prin fapta de ne-ascultare

Dupa aproape un mileniu, purtând cruda blestemare.



Şi după cum toţi-n Adam, de mii de ani mereu murim,

Tot astfel, prin Domnul Hristos, vom învia ca să trăim,

Cu cât păcatul ne-a robit, şi el mai crunt ne-a apăsat,

Cu-atât şi harul s-a-nmulţit, şi prin Cuvânt ne-a liberat.



Şi vom gusta, şi vom simţi, odată pentru totdeauna

Mireasma vieţii veşnice, ce-am năzuit cu dor întruna,

Şi în sublima veşnicie, un gând preasfânt va fi mereu

C-am fost odată, şi suntem, de neam din Dumnezeu!



Flavius Laurian Duverna

16 februarie 2007