Poezie Crezul Dragostei

Crezul Dragostei



Când am paşit în legământ

Isuse Doamne să-Ţi urmez,

M-a întărit, Cuvântul Sfânt

Şi-n inimă am sădit un crez!



E crezul sfânt, al dragostei

Venit din scumpa veşnicie,

Să-nvingă legea grea a firei,

Ca transformat omul să fie.



Prin el, am început urcuşul,

Pricipiu-n fapte îndrăzneţe,

Escaladând, cu greu suişul

Spre piscuri-nalte şi măreţe.



Şi-am năzuit mereu mai sus

În scara paşilor spre Soare,

Având un dor tainic, nespus,

Să fac în mine, o schimbare.



Pe calea muntelui Golgotei

M-am străduit să împlinesc,

Faptele scumpe, dragostei,

După Modelul Sfânt ceresc.



Să fiu pătruns în zelul mare

De-un sfânt orgoliu jertfitor,

Şi nu de-aramă, sunătoare,

Nici de chimval, zăngănitor.



De aş vorbi în limbi străine

Să pară a fi chiar îngereşti,

Fără de dragoste-orişicine,

El le va sti, doar omeneşti.



Şi chiar, de aş avea şi darul

Cel mai măreţ, de-a profeţi,

Dar făr-de dragoste, amarul,

Întregul crez, î-mi va zdrobi.



De aş pricepe toată ştiinta

Şi taine multe, aş cuprinde,

Dac-aş avea toată credinţa

Să văd că munţii se întinde,



Fără-acea dragoste deplină

În Dumnezeu nu sunt nimic;

Doar umbra unui eu, haină,

Ce merge-n jos până ce pic.



Şi chiar...dacă averea toată

Mi-aş împărţi ca să hrănesc,

Săracii, care umblă-n zloată

Şi zilnic ei, flămânzi cerşesc,



Şi încă şi trupul de mi-aş da

Punandu-l jertfă pe-un altar,

Dar dragostea, n-aş poseda

Atunci vor fi, toate-n zadar!



Căci dragostea, e iubitoare

Răbdarea ei stă-n bunătate,

Ea face bine pentru-oricare

Ducând belşug de sănătate.



Pe nimenea nu pizmuieşte,

Şi lauda, nu-şi pune în faţă,

La orice lucru se gândeşte

Să dea un sfat, şi o povaţă.



Ea nu se umflă de mândrie,

Cu necuviinţă nu se poartă,

Şi nu-şi revarsă a sa mânie

Prin apărarea-i cea deşartă.



Ea nu îşi caută, folosul său

În centrul celor ce trăieşte,

Nu se gândeşte,-a face rău

Acelor ce-o nedreptăţeşte.



De tot ce-i rău, nelegiuire,

Ea nu poate...-a se bucura,

Doar adevăr, spre făptuire

O poate oricând, reînviora.



Şi-astfel, ea poate acoperi

Vorbiri multe, chiar greşeli,

Nici lucruri n-ar...descoperi

Care-ar stârni, mari răfuieli.



Şi crede totul ca pe strune,

Spunând la toţi deopotrivă,

C-are intenţii, cât mai bune

Când viaţa, le este-n derivă.



Şi, poate chiar multe suferi

Dela toţi, cei ce-o bârfeşte,

Tendinţa de-a se preamări

Din palmaresul său lipseşte.



Astfel, nădăjduieşte-ntruna

Când lupta va fi terminată,

Să-obţină întru veci cununa

Sfântă şi prea mult sperată.



Căci dragostea, nu va pieri

Şi nici-odată nu s-o stinge;

Proorociile, toate-or sfârşi,

De ea păcatul, nu s-atinge.



Şi, ori şi ce limbi, vor înceta

Chiar orice ştiinţă va apune,

La tot ce ştim vom renunţa,

Gândind la alte lucruri bune.



Şi-astfel rămân acestea trei:

Credinţa, şi nădejdea mare,

Dar cea mai tare, cu temei,

E dragostea cea jertfitoare!



Ea e cuvântul cel mai drag

În inima-mi ca şi-un trofeu,

Căci n-are limită, nici prag,

Jertfindu-Se, va sta mereu!



Ea-mi este crezul mântuirii,

Imbold în bine de neînfrânt,

Sperând, la vremea înnoirii

Cu ea să fiu şi-n cerul sfânt.



Flavius Laurian Duverna

01 noiembrie 2006