Poezie Spre-aceeaşi Năzuinţă

Spre-aceeaşi Năzuinţă



...Şi dacă zilele... şi anii trec

Peste durerea-mi arzătoare,

Cu Tine Doamne, să petrec

Oricât ar fi de grea şi mare!



Sub scutul Tău, tare şi sfânt

Sa îmi găsesc liniştea dulce,

Şi sufletu-mi de trudă-nfrânt

Să-l plec umilitor sub cruce.



Să pot pricepe că spre mine

Te-ai aplecat să mă mângâi,

Deşi durerea, strâns mă ţine

Zdrobindu-mi fragilul călcâi.



Mi-ai dat sfânta făgăduinţă

Mult sperată, în aşteptarea

Ce s-o-mplini, prin biruinţă

Şi-mi va aduce vindecarea.



Şi dac-acum, e să mai sufăr,

Si-ncă să port, jugul durerii,

Ca floarea albă cea de nufăr

Să mă închid în pragul serii!



Şi-apoi în zori de dimineaţă

Să-mi ridic faţa, către soare,

Ca razele-i prin nori şi ceaţă

Să-mi poată aduce-nviorare.



Căci Doamne, nu vei urgisi,

Pe niciun suflet ce trist vine,

Cu ochii-n lacrimi de-a simţi

Făgăduinţele, dulci şi divine.



Şi nu m-oi depărta de Tine,

Ori cât voi fi supus durerii,

Căci peste lacrimi şi suspine

Reverşi balsamul mângâierii!



Şi când va fi, ziua cea mare

Cu ceasul ei, măreţ şi sfânt,

Prin mult râvnita, vindecare

Să sar în sus, vesel să cant!



Şi dacă pân-atunci vor trece

Încă zile şi clipe, în suferinţă,

Doamne Bun, le voi petrece,

Gândind la-aceeaşi năzuinţă!



Flavius Laurian Duverna

16 octombrie 2006