Poezie Ultima Speranţă

Ultima Speranţă



Isuse Doamne, ce-ai venit

În lumea noastră muritoare,

Un plan avuta-I de-mplinit

Privind a ei răscumpărare!



Lângă păcatul de origine

Purtat de-ai noştri părinţi,

Oamenii, în grele suspine,

De soartă stau năpăstuiţi.



Şi toţi cei apăsaţi de boale

Având în trupuri neputinţe,

Şi-au aflat prin Tine-o cale

De-a fi scutiţi de suferinţe.



Priviţi ca religve-ale ciumii,

Dintre cei dragi îndepărtaţi,

Ajunşi să fie spaima lumii,

Toţi vreau să fie vindecaţi.



Şi începând cu cei leproşi,

Şi cu acei dintre morminte

Fiind declaraţi ca păcătoşi,

Ei Ţi-au ieşit cu toţi-nainte.



Ei vreau să simtă fericirea

Şi pacea dulce dintre-ai lor,

Să scape de compătimirea

Oh, şi de oprobiul tuturor!



Plecând şi către ei privirea

Când strigând Te implorau,

Prin Tine au gustat Iubirea

În sănătatea ce-o primeau.



Şi cei orbi, si surzi, şi muţi,

Purtaţi in paturi, zlăbănogii,

Şedeau la rând ca să-I ajuţi

Şi-n lacrimi aşteptau ologii.



Voiau şi ei să poată merge,

Cei orbi să poată a vedea,

Şi surzii vorbele-a-nţelege

Şi muţii gura, a deschidea.



Să simtă ei, cât e de dulce

Când treci în viaţa sănătos,

Cât de plăcut e de-a aduce

La ai tăi dragi un mic folos.



Şi pentru a fi, în siguranţă

Că vindecarea vor obţine,

Ai rămas ultima speranţă

Ca să-I ridici, dintre ruine.



Tu ai fost sfânta aşteptare

Şi-n sănătatea ce le-ai dat,

Aflat-au scumpa vindecare

Prin haru-Ţi ce le-ai arătat!



Flavius Laurian Duverna

16 octombrie 2006