Poezie Lacrimi de Toamnă

Lacrimi de Toamnă



De ce în anotimpul Toamnă,

Frunzele verzi, îngălbenesc?

De ce e frig, şi înspre iarnă,

Din pomi veşmintele lipsesc?



Cum de natura îşi dezbracă

Culoarea verde, îmbietoare?

De ce ţurţuri de promoroacă

Îndoaie crengile-n mişcare?



Privind cu gândul la-nceput,

La-ntâiul om, ce-a fost creat,

Vedem cum şi el şi-a pierdut

Veşmântul, căci n-a ascultat.



Ca şi frunzele, ce-au vestejit

Plutind încet, înspre pământ,

La fel şi pe Adam l-a părăsit

Lumina, ce i-a fost veşmânt.



El, n-a prevăzut ce va urma

După-a lui mare neascultare,

Şi că-un păcat poate curma

Viaţa cea sfântă,-nfloritoare.



Când şi-n natură a ei mantie

A început să-ngălbenească,

El s-a-ntrebat dorind să ştie:

Ce va urma-n viaţa firească?



Şi când frunze s-au desprins

Din trunchiul viu, s-a-nfiorat,

Şi plânsul jalnic, l-a cuprins

Şi-n duh mâhnit s-a tulburat.



Când astfel ele-ncet pe rând

Se desfăceau, plutind în jos,

În mintea sa creştea un gând:

Păcatu-i groaznic, e dureros!



Atunci, el începea să plângă

Jelind cu glasu-n bocet tare,

Voind amarul să şi-l strângă

Prin lacrimi sincere şi-amare.



Şi cum plângem pe cei dragi

În drumul lor către mormânt,

La fel plângea, şi priviri vagi

Avea Adam, cu duhu-nfrânt.



El conştient de-acum deplin,

Gândea că-a lui neascultare,

Se vede-n lacrimi şi-n suspin

Când frunzele-ofilite, moare.



Văzând structura lor diformă,

Că totul se schimbă-n natură,

El cugeta, că-aceeaşi formă

Cuprinde-va şi-orice făptură.



Până la urmă, aceeaşi soartă

A morţii, îl va ajunge şi pe el,

Căci acum blestemul poartă

Pentru-al său pas, de infidel.



Dar printre spini şi pălămidă,

Şi printre chinul prin sudoare,

Avea speranţa-ntr-o hlamidă

Prin planul de Răscumpărare.



Astfel, în Sămânţa ce-o veni

Nădăjduia-n lupta-n biruinţă,

Când capul crunt îl va zdrobi

Al şarpelui doar prin credinţă.



Sămânţa Sfântă, Salvatoare,

Doar a privit-o peste veacuri,

Şi lacrimi multe-n revărsare,

Au curs din cele două lacuri.



Căci ochii-n fiecare Toamnă

Erau noian, de lacrimi multe,

Când cădeau să se aştearnă

Pe pământ frunzele mărunte.



Privind prin prisma izbăvirii

Blestemul l-a dus an de an,

Sperând că timpul mântuirii

Nu-i prea departe de liman.



Şi-a aşteptat... în nerăbdare

Şi peste ani şi peste vremuri,

S-a consolat în vestea mare

Prin izbăvirea cea din ceruri.

..........................................

Trecut-au vremile dearândul

Şi lacrimi încă Toamna curg,

Şi frunzele-acopăr pământul

Din zori de zi până-n amurg.



Flavius Laurian Duverna

12 octombrie 2006