Poezie Cocorii

Cocorii



Toamna, când picură norii

Şi pretutindeni toate-s nude,

Pe cer în şiruri, trec cocorii

Şi-un cântec jalnic se aude.



E-un cântec trist de bejenie

Ce-l cântă mereu an de an,

Şi-auzi povestea-n pribegie

A vieţtii... spre un alt liman.



Peregrinând în cârduri mari

Zburând în unghi cutezător,

Se-aşează-n faţă cei mai tari

Şi rup văzduhu-n pieptul lor.



În drumul lung, de obosesc,

Din frunte ei cedează zborul,

Şi rând pe rând se odihnesc

Iar cântecul, le spune dorul.



Lăsând în urmă plaiuri dragi

Şi crânguri şi câmpii bogate,

Spre ele-aruncă priviri vagi

Prin glasuri triste-ndurerate.



Ştiind că-n final vor ajunge

Pe plaiuri calde, primitoare,

Unul în altul, se tot strânge

Mai înde-aproape... fiecare.



Continuând nainte drumul,

Prin ordine toti şi-armonie,

Sunt o pildă, cum niciunul

În faţă stând, nu vor să fie.



Prin graiul lor necunoscut

Ei se-nţeleg, şi-i o minune,

Cum ori şi care, îi priceput,

Prin disciplină, se supune.



Ca la un sunet de pe strune

Se strâng cu toţii-n repliere,

Iar cântecul, pare că spune

Că prin unire, prind putere.



Astfel ei au putut să reziste

Zburând prin lungi călătorii,

Peregrinând... ca să existe,

Supuşi la multe intemperii.



La gândul de a se-ntoarce

La pajişti dragi ce au lăsat,

Răzbate dorinţa de-a face

Atâta drum în lung şi-n lat.



Prin viaţa lor tot peregrină,

Plecând şi revenind mereu,

Ei spun că-n ordinea divină

Instinct au dela Dumnezeu!



Flavius Laurian Duverna

12 octombrie 2006