Poezie Două Turturele

Două Turturele



Sub streaşina casei mele

Cu mult elan şi sârguinţă,

Început-au două turturele

Ca să-şi clădească locuinţă.



Şi vreascuri mici şi surcele

În trei-patru zile-au cărat,

Şi-au reuşit fâcand din ele

Un cuib şi-n el s-au aşezat.



Şi-a fost aşa o vreme bună

Şi în orice zi de dimineaţă,

Cântau în triluri, împreună

Când se deşteptau la viaţă.



Şi-L lăudau pe Dumnezeu

Cu-aceleaşi imnuri-nălţate,

Ce răsunau la fel, mereu

Pe-aceleasi note învăţate.



Şi-asa, zilele se scurgeau

Şi mulţumite în cuibul lor,

Prin voie bună-şi aşteptau

Raspunderi mari, în viitor.



Ele aşteptau, în bucurie

Familia să-şi întregească,

Cu puiii, care-aveau să fie

A lor menire părintească.



Şi-astfel, venit-au puişorii

Prea mititei, şi dezbrăcaţi,

Iar mama-nvelit-a feciorii

Cu fulgii ei calzi şi răsfiraţi.



Stând sub caldul aşternut,

Vegheaţi cu mare-ngrijire,

Ei zi de zi, au tot crescut

Până la vârsta de-mplinire.



Şi când şi ei s-au îmbrăcat

Cu haine de fulgi fumurii,

Părinţii cuibul, le-au lăsat

Să fie-al celor... doi copii.



Li l-a dat astfel în primire

Spre-al îngriji şi-a fi curat,

Ca fiind locul de-odihnire

Cămin unde aveau de stat.



Şi-n grijă zilnic le-aduceau

În guşuliţe, a lor mâncare,

Cu grăuncioare, îi hrăneau

Cu drag la rând pe fiecare.



Cu pliscurile lor deschise

Când îşi revedeau părinţii,

Stăteau cu-aripile întinse

Aşteptând în cioc grăunţii.



Şi-aceasta, până într-o zi

Când hrana lor s-a sistat,

Stăteau părinţii, vis-a-vis

Într-un alt pom, apropiat.



De-acolo le spuneau ceva

Iar ei priveau trişti, uluiţi,

Să nu piardă care cumva

Din tot ce sunt povăţuiţi.



Au înţeles că e la termen,

Vremea l-era hotărâtoare,

Sosise timpul de examen,

Venise, ceasul să zboare.



Şi iată, primul îndrăzneşte

Timid la margine s-apară,

Şi-aripile-şi tot pregăteşte

Să-ncerce golul de afară.



Bătând din ele, dar pe loc,

Toate puterile îşi verifică,

Şi luând startul din mijloc,

Se-arucă-n aer fără frică.



Traseul până la crenguţa

Din pomişorul, apropiat,

A fost o clipă, şi măicuţa

La încurajat şi mângâiat.



Şi iat-al doilea, se-aruncă

În spaţiul care-i desparte,

Lângă părinţi ca s-ajungă

S-afle, iubirea ce-mparte.



Cât de mult s-au pregătit

Ca să-şi primească puişorii!

Şi cu răbdare, le-au servit

Din cioculeţe, grăunciorii.



Apoi încet s-au depărtat

Supunându-i la încercare,

Şi-n acea zi ele-au cântat

Că reuşita le-a fost mare.



Diintre pui, unu-ndrăzneţ

Şi-a-ncercat iarăşi puterea,

Şi fiind probabil, mai isteţ

Zburând, şi-a văzut vrerea.



Faptul zburării, a marcat

Între-amandoi o separare,

Căci celălalt, n-a încercat

Încă odată să mai zboare.



Aşa, rămas-au despărţiţi

Toată ziua până-n seară,

Urmăriţi de-ai lor părinţi

Care-n jurul lor...zburară.



Şi nici seara spre-asfinţit

Când ceasul e să se culce,

Ei amândoi, nu s-au unit

Pentru liniştea cea dulce.



Şi-au ales câte-un locsor

Între frunziş pe crenguţe,

Şi-au adormit în pomişor

Cu gândurile la grăunţe.



În zori de zi de dimineaţă

Părinţii lor i-au deşteptat,

Şi pe crenguţa faţă-n faţă

Spre cuibuşor i-au aşezat.



Stăteau micuţii, amândoi,

Cât mai aproape, fericiţi,

Şi aşteptau îndrumări noi

De la ai lor scumpi părinţi.



Şi le-au dat câte-o gustare

După odihna peste noapte,

Iar ei bătând, din aripioare

- Fiu! Fiu! ziceau în şoapte.



Părinţii lor le răspundeau

Tot gurluind pe lângă ei,

Ultimele sfaturi le dădeau

Căci vor rămâne singurei.



Într-adevăr, spre înserare

Au dispărut în pomii verzi,

Şi numai glasul în cântare

Tot stăruia, dinspre livezi.



Era, acelaşi cântec mereu

Şi el venea cu mulţumirea,

Dând laudă, lui Dumnezeu

Că şi-au îndeplinit menirea.





Flavius Laurian Duverna

25 septembrie 2007