Poezie Fericirea mea (1)

Fericirea mea



Era cât pe-aci să mă abat de la cărare,

Şi s-o-apuc pe alte căi...

Căci mă uitam cu jind în lumea asta mare,

La cei nesocotiţi şi răi.





Într-adevăr, ei nu au parte de boli şi suferinţă

Iar bogăţia-ntotdeauna le sporeşte,

Parcă merg din biruinţă-n biruinţă

Şi au tot ce inima le doreşte!





Mi-am ridicat întrebare după întrebare,

Ca să pricep rostul lucrurilor...

Până ce-am intrat în adunare,

Şi-am luat seama la sfârşitul lor.





Că bogăţia e un loc alunecos,

Ce poate să te coste mântuirea

O, şi câţi n-or încerca în ziua lui Hristos?!

Ca să-şi cumpere salvarea!





Răscumpărarea lor nu se va face niciodată,

Fiindcă s-au încrezut în avuţie...

Dar când vedea-vor mormântul prima dată,

Vor înţelege că nu trăiesc o veşnicie!





Eu însă nu mă tem când cineva se-mbogăţeşte

Şi se laudă cu bucuriile ce şi le face,

Pentru că, ce altceva îmi trebuieşte?

Decât să fiu cu Dumnezeu în pace!





De-acum, ştiu că toate-s trecătoare

Şi nimic nu va dăinui la nesfârşit,

Doar apropierea de El e dorinţa mea cea mare

Şi singurul lucru ce mă face fericit!





~Amin~