Poezie DE CE N-AR FI FRUSTRARE?

O culme de frustrări înnobilară mut

Agonii ajunse eterne-n conştiinţe,

Puţin mai jalnic sunt atunci când sunt pierdut

M-am pierdut pe mine din prea multe dorinţe.



Terestrul se coboară prin sumbre realităţi

Cum ceaţa se ridică spre înălţimi sihastre,

Atunci se revarsă tristeţea-n entităţi

Iar plânsul lor lăuntric ajunge către astre.



Când universul tău devine-ntr-o secundă

Ceea ce refuzai cu patimă şi ură,

Privirea cu dispreţ, dar înainte blândă

Distruge tinereţea cândva odată pură.



Mocnesc pe-alocuri mii şi mii de gânduri

Din ce-ar fi vrut să-nvingă, din ce el obosea,

La ce-ar mai fi sperat înspre acele vârfuri

Când cerul său de vise suav se risipea?



Mai trist acum ca ziua ce-a trecut

Un spirit refulat astăzi mai mult ca mâine

Un paradis de ceară e tot ce a avut,

Topit de minţi frivole şi conştiinţe spâne.



De ce n-ar fi frustrare un ideal pierdut,

Când anotimpuri trec, dar tu rămas ca ieri,

Evoci tot mai vulcanic vidul renăscut,

De ce n-ar fi frustrare...când ai ştiut să speri?