Poezie Când ne vom aduna la rugul nostru clar...

Când ne vom aduna la rugul nostru clar

Ce arde fără scrum şi fără de cărbune

Vom înţelege-atunci – odată în zadar

Noi nu am înălţat măcar o rugăciune.



Acele cicatrici ce ne-or împestriţa

Vor fi doar semne mici din fosta bătălie,

Ci rănile atunci să doară n-or putea

C-oricine-a fi spălat întreg în apă vie.



Va arde rugul pur, va arde rugul drept

Fără ca să înghită vre-un vreasc ori vre-o substanţă,

Iar noi cu viaţa-n dor şi doru-ascuns în piept

Vom străluci pe coifuri cu perle de speranţă.



Şi noaptea s-a-nclina chitind în gândul său

Că bezna ei ne-ar da fiori în firea noastră,

Însă va da-napoi căzând cu spate-n hău

Pârlită peste ochi de flacăra albastră.



Vom sta mai mult tăcuţi, dar fără-o taină-n gând,

Cu-o vorbă mai curată, cu-o spusă mai cuminte,

Căci fiecare-aici va sta înţelegând

Că toţi suntem un trup ce merge înainte.



Aici n-or nimeri lingăi şi diotrefi,

Fricoşi, beţivi de spus pustietăţi de vorbe,

Nici cei betegi de cap ce-ascultă doar de şefi

Şi se-nţelege nici cei orbi cu glas de torbe.



Vor fi acei ostaşi ce fură în Cuvânt,

Ce-au fost conduşi de Domn din lume înspre Ţară,

Acei ce au trăit Credinţa pe pământ

Şi viaţa o avură mereu în primăvară.