Poezie Biserici vii

1 Samuel 7:1-16

Psalmul 132:1-5



În faptul serii, David, împăratul

La ceasul jertfei cugeta stingher;

Şi-n sufletu-i trudit de frământare

Vibra tepid un zăngănit de fier.



Căci deunăzi armatele duşmane,

Puzderie de filisteni în zale,

Trufaşi, fierbând de-o ură ne-mpăcată

Înaintaseră la Refaim, în vale



Pe-a Domnului aleasă moştenire

S-o rupă şi în jug de plumb s-o puie.

Ei nu ştiau că Domnul pentru-ai Săi

Era un turn ne-nvins şi-o cetăţuie.



Iar David, dependent de Dumnezeul

Ce l-a condus în lupte ca pe-un leu

Şi-n car de foc prin valea umbrei morţii

L-a însoţit şi ocrotit mereu,



Era acum, la cumpăna-nserării

Scăldat şi uns de blândul asfinţit.

Şi dus de creasta valului de gânduri

Privea Ierusalimul Său iubit.



Veneau atâtea amintiri în stoluri

Şi-l copleşeau atâtea întrebări;

Prin încercări, în lupte şi necazuri

Gustase haru-atâtor îndurări...



Era odihnă, pace, 'ndestulare

Şi-mpărăţia, în sfârşit, unită;

Căci Dumnezeu a tot Izbăvitorul

Fusese Steag în mâna sa slăbită.



Şi-acum privind în jur, către pridvoare,

Vedea palatul său spre cer boltit

Cu-atâta măiestrie şi migală

Din lemn de cedru falnic construit...



Atunci un gând zburat din cuib de vise,

Un glas, o şoaptă-n suflet s-a oprit:

Eu locuiesc în casă ca un rege

Iar Dumnezeu în cort pipernicit!



Cutremurat, la raza introspectă

Ce lumină a duhului genune,

Cu faţa la pământ, cu ochii jar,

Psalmistul se plecă în rugăciune:



"Mă hotărăsc în faţa Ta, Stăpâne,

Să nu păşesc al locuinţei prag

Să nu-mi hodin truditul trup la noapte

Pe patul meu cu-nmiresmări de frag,



Să nu mă-ating de-al dimineţii fagur,

Să nu tânjesc la vinul de pe masă,

Să nu mă-nfrupt din pâinea rumenită

Până ce nu-Ţi voi pregăti o Casă.



Un rob nu-i drept să locuiască-n lux

Iar Împăratul cerului în cort!

De nu-Ţi voi ridica un templu sfânt

Nu-s vrednic sceptrul sacru să-l mai port!



"O, David! Braţ viteaz, năprasnic,

Ce faci vrăjmaşi să tremure-n viscer

Eu nu doresc o casă-mpodobită

Ci-un duh smerit şi-o inimă în cer...



Dar Eu, acum, îţi voi clădi o casă

Cu temelii zidite-n veşnicii,

Şi-un Fiu pe tron din tine-o să se nască

Cum n-a mai fost şi nici nu va mai fi!



Acest Vlăstar, mirabilă Lumină

Va prăvăli domniile în scrum;

Şi din Ierusalim, Sionul tare,

O nouă Cale va croi, şi-un drum.



Pe ea vor merge orbii şi ologii

Flămânzii, surzii îşi vor da bineţe

Pustia seacă, arsă, fără viaţă

Va înflori cu mii şi mii de feţe,



Va curge pacea-n râuri nesfârşite

Dreptatea va fi salbă pe răzoare,

Iar în Sion va fi neprihănirea,

Şi-n el va fi nestinsă sărbătoare!



O, David, fiindcă te-ai smerit,

Candoarea ta ai pus-o să Mă-mbie,

Acuma Eu o casă-ţi voi zidi

Cu-Odrasla lui Işai la temelie..."



***



O, fraţi creştini, voi sfinţi din vremea mea,

Noi, posesori ai tainelor curate!

Pentru Isus, pentru cerescul Domn,

Avem noi oare inimi descuiate?



Cei ce-am gustat din laptele de sus

Mereu crescând spre zilele rodirii,

Am dat noi oare totul lui Isus,

Ne-am dat în totul îndumnezeirii?



El nu vrea catedrale pământeşti,

În sânul lor adesea e stingher!

Ci vrea Isus ca noi să-I dăruim

Un duh zdrobit şi-o inimă în cer.



De nu ne-am dat Iubirii pe deplin,

De ne lipseşte mir de bucurie,

Dacă Isus din noi e într-un cort

Vom moşteni un cort în veşnicie!



Mai este timp din glodurile firii

Să ne desprindem, să scăpăm de vină

Şi să-L lăsăm pe Domnul Harului

Să ne îmbrace-n mantii de lumină.



Cu David şi cu sfinţii dimpreună

Prin timp - adevărate mărturii -

Să-I dăm lui Isus inimile noastre:

Corole vii, altare vii, Biserici vii.



Iunie 18/2006