Poezie Nu mă mai tem

Nu mă mai tem



Mă tem de viaţa mea pe care,

Mult prea uşor am oferit-o

spre lume şi-a ei desfătare,

Mult prea în voie-am risipit-o.



Mă-nfricoşează Doamne anii,

Cât nu am stat lângă izvor,

Cât nu am adăpat sărmanii

setoşi, pe-al arşiţei cuptor.



Mă înspăimântă luni pierdute,

Fără de ţintă, în păcat,

Prin bălării, printre cucute,

Mă tem, mă tem, sunt ruşinat,



Mă-nfrică săptămâni uitate,

Prin al trăirilor ungher,

Fără de prieten, fără frate,

Sau dor însufleţit de cer.



Mă tem de zile risipite,

Prea mult lăsate-n voia lor,

În ocupaţii despărţite

de veşnicii, de Creator.



Mă tem de orele fugare,

De pe cadranul unui ceas,

Că n-am iuţit paşi spre salvare

Şi prea în urmă am rămas.



Mă înspăimânt printre minute,

Prea le-am lăsat pe-alăturea,

Prea se-ntreceau cu alăute,

Ce nu slăveau iubirea Ta.



Mi-e teamă Doamne de secunde

ce cad în stropi şi nu băltesc,

Prea se împrăştie pe-oriunde,

Trec doar şi nu se socotesc.



Dar...nu mă tem de veşnicie,

Cu toată viaţa ce-am trăit-o,

Primisem clipa ce învie,

Domnul Isus mi-a oferit-o.



În ea destăinuisem harul,

La care eu vin şi te chem,

Hai astăzi şi fii doctrinarul

cuvintelor :" Nu mă mai tem !"



" Nu mă mai tem de tine lume ! "

De moarte şi de-al ei blestem.

Eu am primit sfântul renume

de mântuit. " Nu mă mai tem !"



Nu mă mai tem ! De ce m-aş teme

de lucruri însemnând puţin ?

Vrea veşnicia să mă cheme.

" Nu mă mai tem !" Nu, nu. Amin