Poezie Confesiunei

Prin greutăţi şi suferinţe multe

ce-adeseori mi Te-au învăluit,

eu Te-am urmat în viaţă, sus, pe munte

şi Chipul Tău, zărindu-L, Te-am iubit...



În umbletu-mi i-am întărit pe alţii -

tot sufletul mi-am pus ca să-i mângâi -

Greşit m-au înţeles adesea fraţii,

răstălmăcindu-mi dragostea dintâi.



Ştiu, n-or să mă-nţeleagă toţi, vreodată -

nici cel de care sunt legată-n veci,

nici cei mai buni prieteni n-or să poată

dar Tu... şi în greşeli mă înţelegi.



De-aceea-n Tine am credinţă vie

că azi, când din iubire Te urmez,

e pentru Tine-atâta bucurie,

că Ţi-este drag, din cer să mă veghezi.



Şi când în Slava slăvilor divine

mi s-or deschide ochii, în sfârşit,

atunci... mărturisi-va pentru mine

iubirea Ta, întoarsă înmiit...



Mă vei lua atunci duios, de mână,

ca pe-o mireasă dusă la altar...

Tu Însuţi îmi vei pune-acea cunună

ce-i vrednică de Tronul Tău de Har.



Şi-acolo, când năframa-mi va fi trasă,

când voi privi la chipul Tău divin,

voi şti că spre vecia glorioasă

am suferit în viaţă prea puţin...