Poezie Doamne, Tu mă cercetezi

Psalmul 139



Doamne, Tu mă cercetezi,

Îmi trasezi cărarea vieţii

Şi pe ea mereu aşezi

Prospeţimea dimineţii.



Ştii când stau şi când mă scol

Ochiul Tău îmi e cenzura

De sunt plin sau de sunt gol

Tu-mi cunoşti deplin măsura.



M-ai ţesut în chip ciudat

Din lumină, lut şi apă,

Sufletul meu însetat

Doar din Tine se adapă.



Zilele vieţii mele

Toate-n Cartea Ta sunt scrise;

De-ntâlnesc necazuri grele

Am la Tine uşi deschise.



Îţi pui mâna peste mine

Duhul Tău mi-l dai voios

Mă ridici spre cer, spre Tine

În urcuş anevoios.



Înainte şi-napoi

Cu iubire mă-nconjori

Şi în lume, amândoi,

Triumfăm de mii de ori.



Când cuvântul de pe buze

Zbor îşi ia, cu bucurie,

Nu vreau îngânări confuze

Să-Ţi depun ca mărturie.



Căci Tu mă cunoşti în totul

Sunt grăunte de nisip;

Fă din viaţa mea chivotul

Ce răsfrânge al Tău chip.



Tu mi-ai întocmit rărunchii -

Nu cunosc prin ce minune!

Dar mă faci să-mi plec genunchii

În umilă rugăciune.



Cât de nepătrunse sunt,

Doamne, gândurile Tale

Totuşi sfântul Tău Cuvânt

Le aşterne-n a mea cale!



Legea Ta e mult mai dulce

Ca şi fagurul de miere

Ea în suflet îmi aduce

Ale slavei emisfere!



Harul Tău mai necuprins e

Decât necuprinsul zării,

Nu sunt raze mai aprinse

Decât razele iertării.



Voia Ta e mult prea sfântă

Să o pot a înţelege

Dar mereu pe calea strâmtă

Dă-mi Tu har a o alege.



Doamne, Tu mă cercetezi

Îmi cunoşti a mea fiinţă,

Paşii mei într-una-i vezi

De-s spre cer şi biruinţă



Dacă sunt pe-o cale rea,

A plăcerilor, mândriei,

Pune-mi Tu viaţa mea

Iar pe calea veşniciei.



Iar prin negură şi ceţi

De-mi alunecă piciorul

Tu din nou să mă înveţi,

Umple-mi iar cu Duh, ulciorul.



Duhul Tău să-mi fie spada

În umblările nadire

Vreau mai alb decât zăpada

Să ajung în nemurire.



Prin Cuvânt să-mi luminezi

Tot mereu cărarea vieţii

Şi pe ea sublim s-aşezi

Prospeţimea dimineţii.