Poezie Cât de neuitată ești

Cât de neuitată ești... dar ce departe-i

azi a ta căldură, Casa Prieteniei!...

Dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,

dragostea lui Lazar,inima Mariei.



Cum era acolo zâmbetul în soare,

cum ningeau cireșii straturi de petale

așternând pe drumuri albele covoare

pentru bucuria revenirii Tale...



Unde-i primăvara dulce de-altădată

când peste portiță înflorea scumpia,

când umbla prin casă Marta ocupată,

când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria.



Cum era hotarul plin atunci de floare

și întreg cuprinsul plin de tinerețe,

plin era de cântec până-n larg de zare

numai bucurie, numai frumusețe.



Când urcai cu soții calea pe colină,

Te-nsoțeau cu raze lacrimile serii

și-Ți zâmbea căsuța albă din gradină

cu înfiorarea sfânt-a revederii.



Iar în fața casei să-Ți deschidă poarta

arătând în zâmbet toată bucuria

Te-așteptau iubiții: bucuroasa Marta,

prietenește Lazăr,lăcrimând Maria.



Și-n căsuța albă ca o sărbătoare

de înduioșarea întâlnirii plină

răspândea miresme busuiocu-n floare

prin fereastra largă care da-n gradină.



Cum au fost de scumpe clipele acele,

cât de neuitate și de fericite,

și-astăzi vai, Isuse, n-a rămas din ele

numai amintirea umbrelor iubite.



S-a sfârșit frumoasa, dulcea lor poveste

s-a plecat portița, s-a uscat scumpia,

dus demult e Lazăr, Marta nu mai este,

plânge-n casa goală singură Maria.



Când Te vei re-ntoarce vei găsi, Isuse

din ruini grăindu-Ți neuitata șoaptă...

Căci când și credința și nădejdea-s duse

Dragostea rămâne, plânge și așteaptă.