Poezie La ceasul pocăinței

La ceasul pocăinței mă cercetez în tot

adâncul vieții mele, și fără părtinire

să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot

să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniștire.



...N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar

și ochii de dorințe n-au biruit ispite...

n-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar

prea des și cu plăcere am mers pe căi oprite.



Prea m-am temut de ochii tâlhari și prefăcuți

lumina cea din mine nu le-a învins trufia,

și n-am luat în seamă dușmanii cei tăcuți

nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!



Prea multă nepăsare am dat la cele mici,

prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte

și-azi văd că nu-i nimica de lepădat și nici

nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.



Nu-n orice timp blândețea smerită m-a-nsoțit,

iertarea și tăcerea n-au fost mereu senine,

adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit

să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.



A stat atâta vreme pe ușa mea zăvor

și n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,

n-am dat cu bucurie oricând la cerșetor

prea slobozi mi-au fost câinii prin curțile-ngrădite.



...La ceasul pocăinței mă cercetez în tot

și-mi cer zdrobit iertare plecând greșita frunte,

că toate sunt păcate de moarte câte-mi scot

iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.