Poezie Revelaţie

În ceasul dinaintea înserării

Prin parcul de-ntuneric cotropit

Aleile-şi pierdeau identitatea

În crângul de pe margini, presimţit.



Era o spaimă-n crângul de cenuşă

Ce se schimba în smoală-ncet-încet.

Înainta-n alee-această spaimă

Şi-aleea devenise un boschet.



Cu mâinile întinse înaintam spre-afară,

Când... ce minune! - cerul căzu-n alee, jos.

Se rezema de arbori, ungându-i cu lumină

Privindu-se pe sine, aşa, maiestuos...



Era în ceasul serii mai mult decât o pace...

O oază de lumină ca prinsă-ntr-un inel...

Era încremenirea desăvârşirii înseşi

Prinse-ntr-un ochi de baltă, încremenit şi el.



Eram şi nu acolo... când se-arătă Minunea...

Pe aripi nevăzute planam în spaţiul pur...

Dacă-ntr-un ochi de baltă încape Infinitul,

Şi-n sufletul meu, Doamne, încape-al Tău contur.