Poezie Ca vulturul...

Ca vulturul...



(Deuteronom 32:11)



Puii de vultur nu-s veniţi pe lume

să şadă-n cuiburi moi în înălţimi,

când aripi largi lor le-au crescut anume

să ia în piept albastre înălţimi.



Cu ciocurile-ades se iau la harţă...

se-ncurcă în aripi prin vreun ungher...

De la un timp culcuşu-i ca o scoarţă

şi-n cuibul tot mai strâmt se simt stingheri...



Văd cum ai lor se sprijinesc pe aer

sfidând ameţitoare înălţimi,

şi nu se-aude-n largul 'nalt un vaier.

Plutesc în slava cerului, sublimi...



Şi voi sunteţi creaţi pentru plutire!

Sunteţi creaţi pentru înaltul zbor!

Ieşiţi din cuib! Încredeţi-vă-n fire!

Daţi drumul zborului înălţător!



Şi-ncep atunci părinţii să dea roate,

iar cuibul unde puii lenevesc

începe să se clatine-ntr-o parte

şi puii simt atunci că ameţesc.



Şi când de sub picioare cuibul zboară

şi puii par că-n gol se prăbuşesc,

două aripi imense-i prind în aer

şi puii-n înălţimi călătoresc...



Timid desfac aripi în evantaie

şi instinctiv din ele puii bat

şi nici nu ştiu că stau şi ei pe aer,

că vulturii de ei s-au depărtat.



Când înţeleg miracolul plutirii,

al zborului în aerul înalt,

ei slobozesc un chiot împlinirii

şi prind să ia 'nălţimile cu-asalt.



Şi noi suntem creaţii spre-o altă viaţă.

Vrăjmaşi ne sunt culcuşurile moi,

când într-o zi, cu ochii spălaţi de ceaţă

vedea-vom că se clatină sub noi.



Nimic mai sigur nu-i decât Tăria

în care-am fost meniţi ca să plutim.

Acolo, sus, începe veşnicia

spre care-am fost creaţi să vieţuim.



Avem în noi aripă avântată,

Prin ea avem şi dorul de avânt.

Să ne încredem zborului când,

iată, culcuşul de ţărână-i tot mai strâmt.



O, va veni cândva o dimineaţă

când toţi cei ce ne-am întrecut la zbor

vom fi chemaţi de dincolo de ceaţă

să ne luăm zborul cel hotărâtor.



Ca vulturii deprinşi de cuiburi strâmte,

mânaţi de aripi sus, mereu mai sus,

vom fi atraşi şi noi spre spaţii sfinte

când Se va arăta pe nori ISUS...