Poezie La rugăciune tot pământul

Un suflet care nu se roagă, sub cer, la Dumnezeu nicicând

Nu poate fi decât acela al unui animal de rând;

Şi cine ştie dacă acesta măcar de-i animal ce tace

În chiar tăcerea lui, sub soare, aprinse rugăciuni el face

Ia seama la rumegătoare, în ale vieţii tale zile

Tu omule , mereu ia seama la boi, la oi şi la cămile

La capre şi la iezi de asemeni, la mieii toţi după a lor cină

Nu par că-n rugăciune adâncă, sub cer lui Dumnezeu se închină

Când toate-n ochii lor adună o albă străvezie ceaţă

Privind în dincolo de lucruri şi parcă dincolo de viaţă?

Ia seama pomilor în floare, tu, om cugetător, şi spune:

Când toţi îşi suie-n slăvi mireasma nu-ţi par că sunt în rugăciune?

Au nu-ţi par ei ca nişte preoţi ce-au îmbrăcat odăjdii sfinte

În care lui Dumnezeu se închină cădelniţând fără cuvine?

Cu braţele de floare pline,nu-ţi par ei toţi că le ridică

Spre Cel ce satură-n vecie, şi om, şi fiară, şi furnică?

Nu-ţi pare alba lor podoabă c-ar fi ofrandă-n veci suavă

Pe care-n rugăciuni o înalţă lui Dumnezeu tronând în slavă?

Dar florile ce cresc în straturi sau din pământ pe tot pământul

Nu tot asemeni îşi ridică miresmele spre-n veci Prea Sfântul?

Narcisele şi trandafiri, mărgăritarul şi toţi crinii

Au nu-și trimit a lor parfumuri, etern, spre Regele Luminii?

În graiul ei, ce vrea să spună a tuturor suava floare

Prin harul lor au nu par toate că Lui înalţă osanale ?

Ia seama încă la albine ce de cu zori şi până seară

Adună de prin flori nectarul şi umplu stupi lor cu ceară

Ca fiecare pentru sine să dăruiască o făclie

Să ardă Celui pus pe Cruce prinos la Sfânta Liturghie ?

Ascultă zumzetul lor dulce. Cu ce poţi oare să-l asemeni

De nu c-o rugăciune aprinsă cum nu auzi nicicând la oameni

Şi parcă mii şi mii de îngeri îngână-n cor fără cuvinte

Cu a florilor mireasmă tainic nălțând-o Bunului Părinte

Ia seama la pământ pe câmpuri în orişicare dimineaţă

Şi vei vedea că se ridică din el un abur şi o ceaţă

Ce crezi că-i aburul acela al tot pământului, de nu e

El însuşi caldă rugăciune ce Ziditorului o suie?

Ia seama, omule, de asemeni , la păsărele care cântă

Şi spune-mi dacă nu spre ceruri într-una cântecul avântă

sau fă-mi lumină-n întuneric grăindu-mi să înţeleg şi eu

Cântarea lor e pentru oameni, ori este pentru Dumnezeu?

O, pentru El doar cântă ele, căci pe-a pământului său laturi

Doar El le satură pe toate, şi nu tu omule le saturi

Cum ar cânta doar pentru oameni, de n-ar avea mai mult temei

Sub cer să cânte fiecare doar pentru Dumnezeu?

Din câte păsări sunt în lume, au mai bătrână au de-I pui

Când apă beau, văzut-ai una ce n-ar căta spre slava Lui?

Cine ar putea să spună oare că atunci când beau din a Lui apă

Nu suie mulţumirea-n ceruri Aceluia care le-adapă

Deci care vietate-n sine, ce spre Cuvânt nu-şi are gura

Ar fi sub cer şi nu-şi cunoaște pe cel ce i-a zidit făptura?

Au cine Lui nu I se pleacă în veci şi marii, şi mărunţii,

Şi viermi, şi gâze, şi reptile, şi peşti, şi apele, şi munţii?

Au care soare din adâncuri, şi dintre stele care stea

Nu s-ar topi de-a Lui suflare de-ar fi împotriva Lui să stea

Ci toate-n tot plecat genunchiul nu şi-ar avea adâncul hău

Şi n-ar slăvi făptura toată, etern pe Făcătorul său ?

Şi acum spre tine ridic glasul, bogatule între săraci,

Cel care nu faci nicio rugă , sub cer, şi nici nu vrei s-o faci,

Tu n-ai cui să te închini în viaţă? N-ai învăţat nimic sub soare?

Nici de la pomi, de la albine şi nici de la rumegătoare?