Poezie Făgăduinţă şi cămin

Făgăduinţă şi cămin



Când spun despre Dumnezeu,

Par un netitrat, agnost,

Prin cuvinte-s un pigmeu,

El e pretutindeni, eu...

fără rost.



Doar un bălăcit în glod,

Lângă visul netrăit,

Dar... intrasem în năvod,

Fă-mă lângă pâine rod

înmulţit.



Învaţă-mă să Te-ascult,

După Tine să mă ţin,

Chiar de n-am aici prea mult,

Fă-mă-n spirit un adult

cel puţin...



Desprinde-mă din trăirea

unei vieţi ademenite,

Fă-mă să-nţeleg slujirea,

Molipseşte-mă-n iubirea

ce trimite,



Funii către cei din tină

Şi mâncare spre flămânzi,

Către noapte - zori, lumină,

Iar spre cei care suspină,

Noi izbânzi.



Tu-mi poţi preschimba neantul,

Într-un vis adevărat,

Nu vreau să fiu diletantul

Ce Ţi-a reîntors talantul

îngropat.



Vreau să lupt pentru cunună,

Nedând lumii rostul meu,

S-aud : " Vino slugă bună ! "

Când din slavă o să-mi spună

Dumnezeu.



N-am să reîntorc vreodată,

Fâlfâirea-n zborul frânt,

Îmi deştept fiinţa toată,

Prin Calvar sunt fiu, Tu Tată

Sfânt.



Pe cărare mă voi ţine,

Preţ iubirii ce mi-ai dat,

Nu că aş fi bun prin mine,

Însă Harul mă susţine

ne-ncetat.



Îmi strunesc întreaga-mi fiinţă,

Mă văd mic, mă văd puţin,

Doamne, numai prin credinţă,

Cerul mi-e făgăduinţă

şi cămin.