Poezie Crezând te-nveşniceşti

Crezând te-nveşniceşti



Aşa vorbea bobu-n pământ:

" Sunt un înfrânt ! Sunt un înfrânt ! "

N-a fost destul c-am fost luat

de vânt şi uite-s îngropat ?



Ci mi-a fost dat, am nimerit

uite, şi- ntr-un pământ dospit !

Îmi ajunsese viaţa toată

precum e lumea - blestemată.



Văd zilele de-odinioară

eram în vârf, o floare rară,

Mă răsfăţau roiuri de-albine

printre mirosuri de sulfine,



Cuprins de vânt şi legănat,

Stăteam cu gâzele la sfat,

Mă mângâiau stropii de ploi,

Şi-acuma ce sunt ? Un gunoi !



Un " tohu bohu " fără sens,

Un deznădăjduit imens,

Strivit şi fără energii,

În spaţiul plin de entropii.



Ştiu...numai Tu făcuse-şi Doamne,

Blestemul mult preatristei toamne,

M-am săturat, m-am săturat,

Mai bine mort, strivit, uscat...



Însă plăpândul embrion,

Nu se văita-n acelaşi ton,

Avea în el scris un consemn,

S-aştepte, să rămână demn,



Nu se căznea cu întrebări,

Cu ne-nţelese disperări

precum o face-n ou un pui.

Ştia că vine vremea lui,



Când totul va fi înnoit...

Da, iată...bobul a plesnit

Şi-n răsărire, din pământ

ieşise-un firicel plăpând.



Ce zâmbet binecuvântat

Pe faţa lui s-a revărsat!

Şi ce culori mirositoare,

L-au copleşit pe urmă-n floare..!.





- Acum spre cei ce mă ascultă -

Morala n-are vorbă multă :

" De n-ai să ieşi din coaja ta,

N-ajungi la stea."



Nu da vieţii al tău ton

Ascultă-l şi pe embrion :

Stă un consemn în conştiinţă

Înveşnicirea-i prin credinţă.



Încrederea îţi dă destin

Crezând te-nveşniceşti. Amin