Poezie Rebeca

Camilele prin câmp sărac

băteau spre Canaan poteca.

În gând, cu flori de liliac,

călătorea spre Isaac

Rebeca...



În preajma ei, bătrânul rob

privea prin lacrimi caravana.

Stropi calzi pe fața lui de ciob

păreau să strige bob cu bob:

Osana!



- Apropie-ți cămila ta,

trimis al binecuvântării!

Un veac întreg te-aș asculta,

căci mi-ai aprins în piept o stea

a zării...



- Copila mea, sunt ca un ram

ce lasă rodul să-l încline.

Căci Dumnezeul lui Avraam

mi-a dus cămilele de ham

la tine...



Vedeam fecioare-n jurul meu...

Vai! Care-i carnea lui și coasta?

Și, când mi-ai dat din vasul greu,

mi-a spus de-a dreptul Dumnezeu:

Aceasta!



Iar dacă vrei, așa cum spui,

și dacă nu mă-neacă plânsul,

eu despre Isaac oricui

aș spune că alt mire nu-i

ca dânsul...



Puterea unei mari minuni

l-a dăruit din ceru-albastru.

Născut din har și rugăciuni,

a fost adus ca din genuni

un astru.



Și tatăl său și-a pus în el

comoara dragostei întreagă.

Și când mi-a dat acest inel,

a vrut să-i fii și tu la fel

de dragă.



El are mări de bogății,

puzderii, stână lângă stână,

cu oi pestriți și colilii...

Și toate-așteaptă să le fii

stăpână.



În cort înalt și măiestrit

aprind miresme robi și roabe.

Și-n chivote de hrisolit

stăpânul meu ți-a pregătit

podoabe.



Dar toate, toate, vor păli,

comori de stele și rubine,

când el, iubitul, va privi

ca soarele în zori de zi

spre tine...





Și zile lungi, cu pașii grei,

cămilele băteau poteca.

Dar, ca-ntr-un zbor de porumbel,

călatorea spre domnul ei

Rebeca.



- Apropie-ți cămila iar,

cuvântul tău să-mi fie-arvuna!

Te-aș asculta cu-același har,

pe drumuri fără de hotar,

într-una.



- Cu drag eu depăn de pe fus

oricui cu drag vrea să m-asculte.

Ca Isaac alți tineri nu-s...

Ce multe aș avea de spus!

Ce multe!



Ca miel de jertfă blând și mut

l-a dus stăpânul pe Moria.

Și când pe lemn s-a așternut,

un plâns amar a străbătut

tăria.



Așa i-a fost pe lume dat,

el, singurul, el, preaiubitul,

feciorul drag și ne-ntinat

să vadă-asupra-i ridicat

cuțitul.



Dar când al mântuirii rost

și-a spus asupra lui cuvântul,

i-a fost tot cerul adăpost!

Și binecuvântat a fost

pământul!



Așa vorbiră săptămâni.

Și-ntr-un amurg, zâmbind, ea spuse:

- Cât mi-ești de drag între bătrâni!

Căci mi-ai săpat în drum fântâni

nespuse.



De-ar fi-n pustiu să-mi fie scris

odată să-mi găsesc sicriul,

spre dragostea ce mi-ai deschis

tot mi-ar părea un Paradis

pustiul!



Dar stai... Ce prinț... e-acolo-n drum

privind pe gânduri asfințitul?

Nu-mi spune cine-i! Nicidecum!

Căci inima îmi spune-acum:

E el, iubitul!



Mai stai, bătrâne, dă-mi răgaz.

Cum să mă port? Mă prinde teama.

S-alerg să plâng pe-al său grumaz?

Sau să-mi ridic peste obraz

marama?



*



Tu, frate drag, pe-acest pământ,

bătând către Eden poteca,

asculți și tu cuvântul sfânt

cum l-ascultat pe rob cu-avânt

Rebeca?



De-ai pribegi-n pustiu un veac,

jertfind odihna ta și somnul,

să simți că-n piept ți se desfac

tot crini și flori de liliac!

Căci scumpul nostru Isaac

e DOMNUL!