Poezie În grădină

Răsar crinii de-a lungul Chedronului, în văile joase

Iar sus pe Muntele Măslinilor picură roua.

Grădina unde soldaţii păzeau mormântul în straja a doua

În ceasul suprem de adâncă taină şi freamăt intrase.



April dezmierdat de-un parfum, o mireasmă pascală

E tulburat însă de-un plâns ce vine din dor.

Maria nu se mai poate întoarce acasă, la ai ei, la popor

Pentru ea lumea, spontan, a murit şi viaţa nu-i mai reală...



Romani şi iudei, profani şi preoţi cu vază

Orbiţi împreună de-un vis în Sheol ticluit

Pe-o cruce infamă pe Domnul vieţii L-au răstignit

Şi-acum domneşte un duh impostor, cu emfază!



Istorii străbune cu Legi, sărbători şi Sabate,

Victorii, minuni şi mană din cer coborând

Pătate-s pe veci cu sânge sublim, sfărâmând

Speranţa de veacuri în Cel ce fusese promis să se-arate...



Ce dulce era părtăşia cu Domnul iubirii,

Ce cuvinte vorbea, cu miez de taine cereşti!

Picurau stropi de har şi lumină din ochi-I regeşti

Şi ei i-au plătit bunătatea-I deplină cu monezile urii!



Îmi stăruie-n minte serbarea de dinaintea crucii

Cum cu osana, cu haine covor şi flori de migdal

Poporul întreg, într-un gând şi-ntr-un cor triumfal

Îl aclamau ca Rege, purtându-L spre tron, pe aripa rugii.



Şi-apoi la Templu, cum chema cu glas cristalin

Pe toţi să se-aşeze la masa bogată-a iertării

Să bea cu nesaţ din izvorul ne-însetării

Să vină la El să primească vie nădejde şi-alin.



Dar ei L-au respins, răstignindu-L pe cruce, hainii.

În loc să-ngenunche ca magii, demult, cu-nchinare

Între tâlhari L-au pus şi se mirau cum moare

Sfâşiind Mielul ca lupii în mijlocul stânii.



L-au pus apoi în peştera de cremene, rece

Şi-au cerut ca ostaşii romani să ţină gardă de fier!

Pe cel mai bun dintre oameni, pe Ieshua din cer

L-au pus să stea în mormânt, ferecat, milenii şi eoni de-ar trece...



Aşa se gândea Maria acolo, în noaptea nefastă

Cu inima ei răvăşită de chin şi dureri.

Parcă şi florile-s cruci în toiul acestei noi primăveri

Şi stelele-s negre şi plâng, deasupra, pe bolta albastră!



Dar parcă prin ceaţa grea, ţesută din plâns şi oftare

Maria vede-o lumină plutind printre mirţi, diafan.

O fi grădinarul? Inima-n piept loveşte ca un ciocan!

Sau e-o nălucă, un duh născocit de dor şi visare?



"Marie!" un glas cunoscut o cheamă duios dintre razele lunii.

"Marie, e Domnul, Rabuni, Ieshua, cerescul Vlăstar;

Am fost semănat în lutul sărac, din nou să răsar

Şi roadă s-aduc, o roadă cerească, pe-ogoarele lumii.



"E Domnul! E viu! A-nviat! Ce soare răsare!

Ce raze de aur se-ntind pe-ntregul pământ!

E ceasul vestirii la orice făptură, e ceasul cel sfânt!

Grădina întreagă parcă-i scăldată în rai şi splendoare".



"Te du, Marie, aleargă-n cetate cu buna vestire

Lui Iacov, lui Ioan şi lui Petru, le zii cu prinos:

Din grota pierdutei speranţe, curgând maiestos,

Țâșnesc izvoare de viaţă, iertare şi har şi iubire!"