Poezie Nu-i prea mult...

Nu-i prea mult...



Nu –i prea mult să mai înalţi o rugăciune

La tronul de-ndurare al Părintelui slăvit

Îţi va fortifica fiinţa, te va scăpa de slăbiciune

Va-nviora şi inima învăluită-n uscăciune

Vei intona al bucuriei imn că El te-a izbăvit.



Nu-i prea mult să mai primeşti în casă

Pe obositul călător, flămând şi însetat

Să-i dai din roadele bogate de pe masă

Apoi să-i spui de viaţa veşnică, frumoasă

Ce-o poate dobândi prin Cel crucificat.



Nu-i prea mult să te opreşti în calea

Unde căzutu-nsângerat strigă: "Ajutor!"

Să pui balsam pe răni s-alini şi jalea

Să cucereşti tot ce produce nepăsarea

Să te asemeni cu samariteanu-ndurător.



Nu-i prea mult să mai deschizi Scriptura

Să te-adânceşti în tainele-i sublime

Să te-ntăreşti, să-ţi primeneşti făptura

Apoi vei înţelege şi vei accepta ruptura

De orice patimă, de neveghere şi iuţime.



Nu-i prea mult să mai întinzi o mână

În semn de împăcare cu cel ce te-a rănit

Să dai iertare chiar de nu eşti tu de vină

Căci doar aşa vei fi şi sare şi lumină

Şi vei glorifica pe Cel ce fost-a răstignit.



Nu-i prea mult să mai araţi cărarea

Ce depărtează de sfidare şi ruşine

Celor ce încă n-au primit chemarea

Ce poate oferi la toţi SALVAREA

Să scape de strâmtorarea care vine.



O, nu-i prea mult şi nu va fi nicicând

Să-ţi împlineşti cu demnitate datoria

Să răspândeşti aromele iubirii orişicând

Stindardul Evangheliei oriunde înălţând

Şi-aşa vei întări cu fapte mărturia.





ti/2005