Poezie Zacheu

Am auzit că treci prin Ierihon

Grăbit în drumul Tău spre Ghetsemane.

Şi nu-mi mai amintesc din care zvon

Şoptit de ura gurilor profane,

Am înţeles că-n cuie, în piroane,

Te-or ţintui mulţimile duşmane.



Treceai cu pas mărunt, cugetător,

Pe drumul nins de flori de primăvară.

Cu Tine ucenicii-ncetişor

Sfioşi purtau şi ei a Ta povară.

Mi se părea că este prima oară

Simţind în pieptu-mi inima să doară.



Am auzit că n-ai să mai revii

Prin satul nost' atins de cercetare.

Că mergi cu gând la cruce a zdrobi

A lumii nesfârşită-ncătuşare.

Şi-ntr-un fior adânc de remuşcare

Am înţeles că-i ultima chemare.



Priveam cu ochii grei, îndureraţi,

Trecutul trist şi încărcat de vină.

Mă acuzau vânzările de fraţi;

Purtam în suflet aluat de tină.

Şi dacă n-ar fi fost himere sa mă ţină

Te-aş fi chemat ca oaspete la cină.



Aş fi dorit în iute salt de ciută

Să trec peste mulţimi, în disperare,

Să-Ți întâlnesc privirea Ta durută,

Să-Ți povestesc umplut de nerăbdare

Păcatul ce m-apasă şi mă doare

Să-mi dăruieşti o binecuvântare.



Dar n-am putut de gloatele trudite.

Vuia Iudeea de la Nord la Sud.

Atâtea vieţi de veacuri înrobite -

De plânsul lor era pământul ud!

Aş fi dorit doar glasul să-Ți aud...

Şi m-am urcat atuncea într-un dud.



Tu Te-ai oprit în loc din a Ta grabă

Şi m-ai chemat duios, plin de iubire:

"Zachee, dă-te jos şi vin' degrabă

Să-ţi dărui astăzi dulcea mântuire".

Şi coborând, privindu-Te-n uimire

Păşeam din beznă în nemărginire!



Ne-am aşezat la cină, amândoi.

Zâmbea prin geam măslinul înflorit.

Mesia cel dorit era la noi

Cu harul Său cel nemaipomenit.

Şi din lumina Lui din infinit

Veni în Ierihonul umilit!



Privind în ochii-Ţi limpezi, de smarald,

Adânci ca necuprinsul din zenit,

Ţi-am spus, încurajat de-un zâmbet cald,

Că din averea strânsă necinstit

Voi da 'napoi nu parte, ci-mpătrit

Acelora ce i-am nedreptăţit.



Cu glasul blând, de dragoste pătruns

Mi-ai dezlegat misterul neştiut:

Că Fiul Omului va fi străpuns

Că din vecii în lume S-a născut

Să mântuie tot ce era pierdut

În slăvi să ducă fiul cel căzut.



Topită atunci de razele credinţei

Se risipea încet din suflet ceaţa.

Şi curăţit de plânsul pocăinţei

Mă ridicam în noua dimineaţă

Gustând râvnita harului dulceaţă

A 'Celuia ce este însăşi VIAŢA.