Poezie PRINTRE CRINI

PRINTRE CRINI



E nuntã în zare...

E freamãt de mai,

E pace si soare,

E clipã de rai.



Alaiul strãbate

Miresme de dor,

Podoabe curate,

Purtate-n popor.



Iar Crinii în vale

Mã cheamã de zor,

Sã strângem pe Cale,

Nectarul- Odor!...



Fecioarã curatã!

Mireasã de jos,

Priveste! Se-aratã,

Al tãu Domn Hristos.



Se-aude departe :

—Iatã-l cã vine!

—Iesiti voi deoparte,

Si suiti la Mine!



E beznã afarã

Dar sus, e fãclia!

Frumoasã Fecioarã!

Asteaptã solia...



Respirã Smochinul!

Parfumul de crin,

Ce verde-I Mãslinul,

La care mã-nchin!







ZBOR



Curg cu sângele meu, chemat de Luminã,

Spre cerul de toamnã poleit cu vis,

Iar trupu-mi pe cruce, ar vrea ca sã tinã,

Iubirea divinã, cu Raiul promis.



Barca-i prea micã în marea cea mare,

Dar trece-asa iute, spre doritul liman,

Încât peste veacuri, un Far îmi apare,

Si-n viatã rãmâne, un suflet sãrman!



Plutesc în azur, cu meteorici sori,

Si zbor printre stele, cu lacrimi, plângând !

Iar timpul si spatiul, mã trec cu fiori,

Sã ard de Iubire, cu imnuri cântând!



Ce navã-i aceasta venitã de sus,

Cu ghirlande de foc, asezate lin,

Cu ani de luminã, ce curg din ISUS,

Mã-nalt spre Iubirea la care mã-nchin!



DE CE...

De ce mã nasc si de ce mor,

De ce sânt crinii ofiliti,

De ce e soare, de ce-i nor,

De ce sânt oare necãjiti?...



De ce e crucea tot mai grea,

Din Rãsãrit si pân l-Apus?

De ce nu fac cum eu a-s’ vrea,

Si cum în Logos, Tu ne-ai spus...



De ce geme marea mare,

Adunând râuri amare,

De ce oare tot mã doare,

Tina-aceasta trecãtoare...





De ce-i asa? Atunci, voi sti:

Când toate, toate s-or sfârsi,

Când fi-voi dus în zãri ceresti,

Si-n nemurire voi pãsi...



MÃRTURISIRE—REMEMBER



Ce ai tu suflete al meu

De te frãmânti întruna?

De-i soare, lunã, sau de-i greu,

Te luptã sã primesti cununa!...



E drept cã drumu-i strâmt si lung,

Si cu dureri mereu împuns,

Dar cu rãbdare-am sã ajung,

Sã-l vãd pe Cel ce-a fost strãpuns.



Si toate câte-n lume-au fost,

Le vom uita -n vesnicie,

Când va rãmâne-al vietii rost,

Sã mosteneascã-o-mpãrãtie.



Pe-acest pãmânt transfigurat,

Mã tot zbat ca sã am parte,

La marea de cristal curat,

Cu viata de dupã moarte.



Dar prin desertul arzãtor,

Cu Legãmânt se avântã,

Acel ce-ntâi, ispãsitor,

Suferinta o-nvesmîntã.



E ziua noastrã cea dintâi!...

—Sãrbãtoarea primãverii!

—E viata noastrã mai întâi,

Cu Pacea dulce - a -nvierii!...







CHEMARE ÎN TIMP

MOTTO— Apa trece, pietrele rãmân!



Nu uitã copilul, cea dintâi chemare,

A rugii fierbinte cu glasul duios,

Cuvântul din leagãn si prima strigare,

—Iubirea mamei, ce mângâe frumos!



M-am urcat în turnul de vis si de soare,

Pe drumul de ziuã cu flori de mãslin,

Atras de-un luceafãr de rouã ce doare,

M-arunc în vâltoarea timpului destin!



M-au cuprins izvoare care curg din mare,

În puturi de apã împânzite în larg,

Iar Râul se scurge în setea cea mare,

Pecetea credintei o pun la catarg.



Rãsare-o sãmântã, sub cerul de varã,

Când una apune, o alt-a iesit,

Desi-s norii negri, cu roua de-afarã,

Lumina învinge si rodu-i ivit.



Cu desaga-n spate, cãlãtorul de jos,

Sãmânta o pune sub brazda de plug,

Iar cerul o udã, de creste frumos,

Rodind în sperantã, dãruind belsug!...



Pe scara iubirii, pas cu pas în cer dus,

M-apropii de Casa, cu strãzi de argint!

Mã dau cu luminã, —licoare de sus,

Sã fiu totdeauna, copilul Tãu sfânt.



Ca o piatrã vie, slefuitã-n Har,

Mã pune Stãpâne, în Templul Tãu Sfânt,

Inimã-n noitã, piatrã de hotar,

Viatã nesfârsitã, în slavã si cânt!

Amin!