Poezie Rodire (1)

Oricât de mare-i în câmpie

copacul verde şi frunzos,

Oricâte vânturi îl adie,

Nu are nici o măreţie,

Doar în rodire-i maiestuos.



Oricât trudiţi la umbra lui

se-adună să se simtă bine,

Veni-va timpul să îi spui

la fel ca şi smochinului :

" În veac să nu dea rod în tine ! "



Stă un înscris pe înfrunzire,

Da, o menire i-a fost dată,

Să crească prin înmugurire,

Către eterna împlinire -

" Rodirea binecuvântată. "



Numai spre rod stau aplecate,

Supuse, crengile în jos,

Cu fructe binecuvântate,

În vremuri de-austeritate,

Ori lepădare de Cristos.



Numai prin rod îşi dă savoarea

spre cei flămânzi din jur, tot pomul,

Numai prin rod îşi dă valoarea

credincioşiei, comfirmarea

salvării - păcătosul, omul.



::::::::::::::::::::::::::::::::::::



Ca-n vremurile Palestinii

de ieri, pun vorbele-n poem.

Stau plini de frunze toţi smochinii,

Unii n-au rod precum creştinii

ce vor rămâne sub blestem.



După Isus mergea norodul

prin văile de sub finici,

Domnul flămând căutase rodul

într-un smochin. Urmă prohodul

blestemului : " Hei ucenici ! "



Nu vă miraţi de-a lui uscare

c-a fost rapidă, dintr-o dată,

Poate să ştie fiecare,

Oricâte frunze pomul are,

Frunza nu-i roadă - niciodată.



Vine prin vremi spre voi sentinţa,

- Cei care nu rodiţi nimic -

Să ştiţi, uscarea-i necredinţa,

Vă va secătui fiinţa,

Doar pleavă fără bob în spic.



Dacă doreşti să n-ai regretul

unei vieţi şterse, vieţi uscate,

Lasă-mă să-ţi fiu interpretul,

Doar roadele deţin secretul

vieţii binecuvântate.



Stă un blestem în nerodire,

Întotdeauna-a fost aşa.

Vină-ţi creştinule în fire !

Isus Cristos vrea cu iubire

să ia un rod; Îl poţi tu da ?



Frunzişul fără rod e plagă,

Soiul prin rod se dovedeşte,

Fie-ţi rodire viaţa-ntreagă,

Dă creştinismului tău vlagă,

Doar prin rodire se trăieşte .



Cornel Stelian Popa

- Castellon de la plana -