Poezie Sete

Era trist Dumnezeu cercetând apele,

peste-ntinsuri fără hotar ridicându-Şi pleoapele.

Ii era sete de margini şi de hotare,

îi era sete să vadă în juru-I mişcare,

o lume-n plina armonie

care sălăşluia ascunsă-n Sine din vecie...

în Sine erau... cerurile, îngerii, hotarele,

stelele, luna şi soarele,

în Sine era omenirea şi sufletul... meu.

Le voia în afară de El, Dumnezeu.



Şi-a bubuit până-n larg, unic,

Cuvântul,

chemând în afară cerul, pământul,

oştirile astrele cu legi nestrămutate...

Porniră să se ivească din nimic

toate.



Le-a privit Creatorul zâmbind cu bunătate.

Şi iată, erau bune toate, toate.

Dar lipsea ceva...

Ceva lipsea pe lume...

Ce lipsea, oare, când toate erau bune...?



Şi cu mâinile Sale ce-au scos lumea din Sine

şi-au fixat universului legi depline,

Dumnezeu

a modelat în palme, ţărâna

şi-a plăsmuit minunea minunilor,

omul,

cu mâna,

întâia Sa întrupare

după Chipu-I făr-asemănare...



Sufletul meu a ţâşnit pe pământ

nu ştiu cum,

nu ştiu când

şi-a poposit într-un vremelnic vas

de lut...

într-o zi,

va intra iar în Sine

sufletul meu ce ţărâna îl ţine.



Descătuşat,

fericit va intra-n Dumnezeu

fărâmă de vis divin,

sufletul meu...