Poezie Când ochii

Când ochii ţi-i ridici spre cer s-admiri

un răsărit de soare, -amurgul, luna,

e-un dor în tine de-un nemărginit

în care-ai vrea să fii pe totdeauna...



Te cheamă marea să te pierzi în larg

cu ochii, cu întreaga ta visare,

te cheamă cerul, ca-n al lui înalt

să tot colinzi, neîntâlnind hotare,



te cheamă munţii să-i escaladezi

până-ntr-un pisc de unde să-ţi iei zborul,

spre ceea ce cu ochii nici nu vezi,

mereu spre spaţii largi te poartă dorul,



Să spargi tiparul trupului de lut,

să nu-ntâlneşti materia, văzutul,

să nu-ntâlneşti sfârşit ori început,

să poţi s-atingi o clipă Absolutul...



Prietene, suspinul după 'nalt,

după întins, după nemărginire,

după frumos şi după pur, e doar un salt

spre Dumnezeu din Care eşti din fire,



fiindcă eşti din neam dumnezeiesc!

Nu eşti un simplu joc al întâmplării,

Ai amintiri din raiul cel ceresc,

de-aceea dorul după-ntinsul mării



Când sufletul-crâmpei din infinit

se va-ntâlni cu Dumnezeu din Care

s-a rupt, va fi atât de fericit,

cum nu a fost nicicând aici, sub soare.



Ţi se va da să-mbraci subţire in

înnobilând cu veşnicia lutul.

Un nume nou pe frunte vei primi

şi te vei logodi cu Absolutul.



Iar marea, munţii ce-n ascuns 'i-admiri,

înaltul ori întinsul, infinitul

sunt Dumnezeul către Care-aspiri

fără să ştii că El îţi e Doritul



Fiindcă eşti din neam dumnezeiesc,

ia-ţi dreptul sacru, plin de demnitate!

Tu eşti ales să fii un fiu ceresc.

Fii, dar, ce eşti, pentru eternitate!