Poezie Cuvânt strămoşesc

Se întorc în amurguri, între dor şi-amintire, părinţii...

Ei zâmbesc spre luminile ce-n ferestre le-am afişat

Şi cuvinte rostesc cum spuneau stihul vechi Mioriţei

Doar că nu se aud din obraznicul cânt predicat.



Dorul nostru n-ajunge să-ntâlnească şi slove bătrâne,

Amintrirea nu dă să citească vorbirile vechi,

Din întreaga-nserare ca avere ne mai rămâne

Cântecele uşoare gâdilinde plăcut prin urechi.



Îs strămoşii adânc necăjiţi că arhaic li-i glasul,

Iar voroava din basme nu mai sună aşa de modern,

Mai încearcă timizi să ne spună-o poveste frumoasă,

Dar poveştile lor în minciunile noastre se cern.



Inorogi şi cu cerbi sunt gătiţi să le ducă povara

Adunată cu grijă o trăire de veacuri în dor,

Îi invită senin cu brânduşele noi primăvara

Fiindcă florile ei se împacă cu vorbele lor.



Noi de-aici ne sluţim în cântările noastre uşoare

Ce nicicând nu vor şti ce înseamnă-o durere în piept,

Pentru noi se termină şi momentele de înserare -

Întunericul ne-a prinde-n lanţul lui înţelept.



Ne-om boci fără vers cu-exerciţii de plâns mutuale,

Ne-om mândri că uşor zăngăni-va-ne limba-n alt grai,

Ne-om păstra doar o basnă: că aşa cum suntem - doar o jale,

Cu o viaţă urâtă năvăli-vom cunună în rai.



Tac străbuni-ntristaţi că trecut li-i destinul şi veacul

Şi că muzica lor nu mai are aici vre-un folos,

O răscoală de frunze de aur din urma lor pleacă

Lăsând gol şi pustiu un oraş cu văzduh zgomotos.