Poezie Geneză

A fost cândva, nimic... şi întuneric...

Nimicul stăpânind imensitatea...

Şi-a fost întâi CUVÂNTUL cel puternic

Ce-a răsunat în toată plinătatea:



"- Lumină, fii!"

Dar ce cuvânt încape

Minunea luminării veşniciei,

Venind din haos şi-aducând aproape

Vederea nouă, proaspătă şi vie...?



Şi-un ţărm de aer prinse să se nască,

Urcând izvoare-n locuri fără nume...

Culori au prins apoi să se ivească

în Ziua-aceea-ntâia, de pe lume...



A apărut LUMINA-ntâia oară

Şi-ntâiul pas al vieţii către viaţă...

Şi-a fost pe lume-atunci întâia seară...

Şi-a fost pe lume-ntâia dimineaţă...



Nu-i nimeni să depună mărturie

Şi nimeni nu-i să aibă cunoştinţă.

Dar, fiindcă este scris în Cartea Vie,

Mărturisesc aceasta prin credinţă,



Că Dumnezeu, ce-a poruncit luminii

Să biruiască noaptea cu tărie,

Sculptând în trecătoarea iarbă, crinii

Punând în cuget gândul veşniciei,



Mi-a luminat întunecata cale

în unic ceas, făcând să strălucească

Lumina cunoştinţei slavei Sale

Cu bogăţia ei dumnezeiască.



Şi fiindcă eu nu fac precum proorocul,

Lumina sub năfraă s-o-nvelească,

O duc mereu cu mine, ca-n tot locul

Lumina lui Hristos să strălucească.



Ce e în mine rază şi-adiere

E glasul Lui, chemând la El zidirea,

Cât moartea dezbrăcată-i de putere

Cât jertfa Lui mai iartă omenirea.



O, lepădaţi năframa de orbire!

Priviţi în sus şi veţi vedea, în fine,

Cum Dumnezeu îşi cheamă-a Lui zidire

S-o vindece, s-o ierte, s-o aline...



Veniţi, prieteni, să luaţi lumină,

Nu-n lumânări ce pier cu-o adiere,

Ci-n sufletul de-obârşie divină!

Primiţi solia ei de înviere!