Poezie Când soarele spre-apus coboară...

CÂND SOARELE SPRE-APUS COBOARĂ...



Când soarele spre-apus coboară,

Când stele, mii, încep s-apară,

Când tihna serii se așterne

Și e nevoie de lanterne

M-aplec să ‘nalț o-nchinăciune

Să scap de-a zilei presiune.



Și-n șoaptă spun cu glas ușor:

”O, dragul meu Mântuitor

Și azi m-ai însoțit pe cale

Să n-am dureri, nici vase goale

Mi-ai pus în suflet îndrăzneală

Și m-ai ferit de orice boală.



Trecut-a înc-o zi din viață

Și-ai dat curaj să trec prin ceață

Nu m-ai lăsat să cad în groapă

Mi-ai dat lumină, aer, apă

Simțit-am dragostea-Ți fierbinte

La care am luat aminte.



Avut-ai grijă, iar, de mine

Să nu culeg vreun mărăcine

Ci să adun mărgăritare

Pentru un Plai în sărbătoare

M-ai ridicat din starea joasă

Și-ai dovedit ce mult Îți pasă.



Nu pot să uit încurajarea

Ce am primit-o când cărarea

Era cu roci, cu spini, o mie

Și nu puteam vorbi sau scrie

C-atunci cu brațele vânjoase

M-ai dus în sfere luminoase.



Nu pot să uit cum la răscruce

M-ai dus cu gândul, iar, la cruce

Și n-am urmat itinerarul

Unde-aș uita ce este harul

Ci, strâns, m-am alipit de Tine

Și-am mers prin văi și pe coline.



O, Fiu ce Ți-ai jertfit viața

Să pot să-Ți văd de-a pururi fața

O nouă zi începe mâine

Dar Tu-mi asiguri și-atunci pâine

Mă-ncred în Tine cu tărie

Și vreau să-ți fiu o mărturie.”



George Cornici/ 15 Iunie, 2012