Poezie Vorba-mi nerostită

Să nu-mi laşi Doamne ne-nsoţite,

De binecuvântarea Ta,

Cuvintele ce-s nerostite,

Pe care le voi semăna.



Cuvântul scos dintr-o tăcere,

Rodească viaţă şi nu moarte,

Întotdeauna o avere,

Ce se adună şi se-mparte.



Temeiul dragostei şi-al urii,

Îşi poartă vrerea în cuvânt,

O Doamne pune-mi Tu frâu gurii,

Să nu-mi fiu propriul înfrânt,



Nici limba să îmi fie armă,

Nici vorbele săgeţi amare,

Vocala - buzdugan ce sfarmă -

Fă-mi Tu vorbirea: ascultare.



Naintea strofei nerostite,

Aşează Îndreptarul Tău,

Să-nvăţ cuvinte potrivite,

Nu-mi fie vorba un călău.



Îmi stăvileşte Doamne gura,

De nu-i izvor de apă vie,

Nu-n certuri să îşi dea măsura,

Nici să ascundă sâlnicie.



Înţelepţeşte-mi Tu rostirea,

Către duşmani, către atei,

De nu-mi dai tu mărturisirea,

Fă-mă să tac, vorbind cu ei.



Îndrumă-mi slova nerostită,

O limbă mută...nu-i salvare,

Ninive va fi nimicită!

Să pot rosti cu voce tare:



" Mai sunt doar patruzeci de zile!"

Vorbeşte-mi Doamne, să vorbesc,

Mă vor înghite valurile,

Nu vreau ca Iona să păţesc.



Mă toarnă spre ceilalţi răspuns,

La întrebarea istovită,

Iar dacă am vorbit de-ajuns,

Ţine-mi rostirea... nerostită.



Pătrunde-mi gândul tăinuit,

Şi spune-mi Tu când să-l desfac.

Rosteşte-mi vorba desluşit,

Vorbeşte Tu, ca eu să tac.



Cărbuni aprinşi de ispăşire,

Atingă-mi buzele deplin,

Să fiu tăcere şi vorbire,

În tot ce n-am rostit, Amin.