Poezie Debitorii durerii

Pesemne, aşa noi am fost învăţaţi –

Gonind după miere găsim pe drum fiere;

Suntem de amaruri hipnotizaţi,

Fugind, noi venim iar şi iar în durere.



Ne-nvaţă cei hâtri: „Nu judeca!

Atunci nici un rău n-o să dea peste tine...”

Credulu-şi sugrumă privirea sa

Să nu mai privească nicicând în lumine.



Degeaba... căci răul în jur e-n succes –

Omoară şi-auzul să nu mai audă,

Că nu-i nici cadavru puţind în deces,

Ci doar suferinţă mocnindă şi surdă.



Urâtul îl gâtuie ca un călău.

Sărmanul devine-o momâie doar slabă –

Fugise de rău ca să moară în rău

Şi viaţa-şi pierdu într-o cale neghioabă.



Căci nu a făcut nici un pas credincios

Să poată a fi pe un pisc a Credinţei,

E doar o ruşine de-om neputincios

Zvârlit disperării din neputinţă...



Iar cei ce-l prostiră îşi râd huhurezi

Că răul în rău nu mai face nimică,

Ci moartea-i adună grămezi pe grămezi

Şi sunt în durerea cuprinsă de frică.



Porni calea ca pârâtorul mărunt

Pârându-i pe fraţi la acel ce-i mai „mare”,

Acum singur „mare”, cu capul cărunt,

Cu teama descoperirii-n suflare.



Lingăi, ei cu groază în mâine gândesc

Că locul nu-i veşnic şi totul se schimbă,

Credinţa din gândul negustoresc

Din frică-n trufie,-n prostie îi strâmbă.



Îşi zic stâlpi de cer, dar sunt putrezi de tot –

Ei nici credincioşi ca să stea nu-s în stare

Şi tot îşi socot, îşi socot, îşi socot...

Faptele ce le-ar plăti pe salvare.



Jalnice feţe de mândri fruntaşi

Care gândeau că li-i lumea supusă,

Măşti doar rămân în nesigurii paşi

Cu conştiinţa murdară, distrusă.



Frica ruşinii cu colţi veninoşi

Le dă târcoale... târcoale... târcoale...

Şi se cutremură mici şi fricoşi

Că îşi vor pierde „onoarea” şi... ţoale...



Alţi se opun răului neînţelepţi.

Înveninaţi de lătrat şi tăcere,

Plâng în temniţa uitării băgaţi

Cu-atâta durere... durere... durere...



Gemând prin unghere urâţi, huiduiţi,

Prinşi între ziduri de nelibertate,

Mor ei, sărmanii, aşa chinuiţi

Neînţelegând unde-i vie-o dreptate...



Toţi noi suntem a durerilor robi.

Unde-am porni tot în ele ne strângem,

Chiar Dumnezeu a murit printre orbi

Şi a plătit în durere cu sânge.



Şi eu sunt durerilor tot un supus:

Iată, durerea priveşte spre mine...

Dar aş dori doar să-I spun lui Isus:

„Doamne, mă doare, dar nu mi-i ruşine!”