Poezie Rodire

Oricât de mare-i în câmpie

copacul falnic şi frunzos,

Oricâte vânturi îl adie,

Nu are nici o măreţie...

Doar prin rodire-i maiestuos.



Oricâţi trudiţi la umbra lui,

Se-adună să se simtă bine,

Veni-va timpul să îi spui,

La fel ca şi smochinului:

" În veac să nu dea rod în tine! "



Stă un înscris pe înfrunzire,

Da, o menire i-a fost dată:

Să crească prin înmugurire

către măreaţa-i împlinire:

Rodirea binecuvântată.



Numai cu rod stau aplecate

supuse, crengile în jos, Cu fructe binecuvântate,

În vremuri de-austeritate

ori lepădare de Cristos.



Numai în rod î-şi dă savoarea

spre cei flămânzi din jur, tot pomul,

Numai prin rod îşi dă valoarea

credincioşiei, comfirmarea

salvării, păcătosul, omul.



:::::::::::::::::::::::::::



Iau vremurile Palestinii

de ieri, cu vorbele-n poem.

Stau plini de frunze toţi smochinii,

Unii n-au rod precum creştinii,

Ce vor rămâne sub blestem.



După Isus mergea norodul,

Prin văile de sub finici,

Domnul flămând, căutase rodul

într-un smochin...urmă prohodul

blestemului: Hei, ucenici!



Nu vă miraţi de-a lui uscare,

C-a fost rapidă, dintr-odată.

Poate să ştie fiecare:

Oricâte frunze pomul are

frunza nu-i roadă...niciodată.



Vine prin vremi spre voi sentinţa

- cei care nu rodiţi nimic -

Uscare-nseamnă necredinţa,

Vă va secătui fiinţa

e pleavă fără bob pe spic.



Dacă doreşti să n-ai regretul

trăirii şterse şi uscate,

Lasă-mă să-ţi fiu interpretul:

Roadele numai au secretul

vieţii binecuvântate.



Stă un blestem în nerodire

Nu-l lăsa-n tine, nu-l lăsa!

Vină-ţi creştinule în fire!

Isus Cristos vrea din iubire

să ia un rod...Îl poţi tu da?



Frunzişul fără rod e-o plagă,

Soiul prin rod se dovedeşte.

Fie-ţi rodire viaţa-ntreagă,

Dă creştinismului tău vlagă:

Doar prin rodire se trăieşte.