Poezie Cântecul veşniciei

Doamne, de mă pui să-ţi cânt...

N-am talent, n-am alăute,

Dar, pun dorului cuvânt,

Printre versuri îl frământ,

Îl rimez pe întrecute,



Îi pun strai de pocăinţă,

Îl împing din cuib să zboare,

Îl ridic din neputinţă

cu largi aripi de credinţă

Şi-l împing avid, spre zare.



Doamne, de mă pui să-ţi cânt

Am să-ţi spun cântecul meu,

Jalea unui om înfrânt,

Ridicat de la pământ,

Făcut fiu de Dumnezeu.



Glasul... în tremol uşor

ca-n vibrări de mandolină,

Va pune-n acord major

simfonia stelelor,

Printre raze de lumină.



Doamne, pune-mă să-Ţi cânt!

Şi-o fac din adâncul fiinţei:

Sfânt eşti Doamne, Sfânt, Sfânt, Sfânt,

Vreau şi-n cer să pot să-Ţi cânt

Melopeea biruinţei,



În care eşti Dirijorul,

Ce dă suflet melodiei.

Fă un semn, să-nceapă corul,

Vreau să întregesc tenorul,

Din Cântecul veşniciei.