Poezie Pasul sortit nemuririi

Să vezi cum te stingi şi să nu faci nimic?

Să-ţi dai viaţa clipei fugare?

Să-ţi vezi neputinţa: din mic spre mai mic

din rău în mai rău...nu te doare?



Intrat pe traseul acestei vieţi,

Să n-ai ideal decât tristul cavou?

O zi fericit, alte trei cu tristeţi,

Nici start, nici traseu, nici potou...



Să-ţi pui conştiinţa pe-o pală de vânt

trăind -zici- ca toţi muritorii?

Să n-ai nici un scop, nici un ţel, nici un gând

lăsându-te pradă erorii?



Tu n-ai doruri mari: să trăieşti fericit

aşa cum trăieşte şi gloata,

Iar altei vieţii de-o să-i fii rânduit?

Tu...îţi luaseşi răsplata.



Triste nădejdi îţi aduni..spui răstit:

" Nu-mi părăsesc fortăreaţa! "

Indiferent te petreci surghiunit

comprimi spaţiul şi timpul, pierzi viaţa.



Duci ca povoară anticul blestem,

Eşti servul lui în trăire,

Spre altă viaţă te chem, da, te chem,

Prinde-te-n marea iubire!



Totul primi-va în tine un rost,

Lasă-ţi de-a valma trecutul,

Prinde-te-n ce va veni, tot ce-a fost

o să se-ngroape cu lutul.



Vino aproape, supune-ţi acum

gândul din spatele firii,

Fă primul pas pe al vieţii nou drum,

Pasul sortit nemuririi.