Poezie Părinţii (1)

Părinţii-mi vin adesea pe undele de Lună

În noaptea potopită-n lumina de gutuie –

Ei vor a fi o clipă cu mine împreună

Nedumeriţi că fiul, demult, copil mic nu e.



Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmplă

Şi nu pot să priceapă triumfu-acestor mreje:

Cum a putut în viaţă aşa să se întâmple

Că omul nu răsare, ci-i îndoit de lege.



Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţă

Îmi netezesc obrazul neînţelegând nimică:

Cum poate vremea asta să zgârie o viaţă

Cu-atâta răutate-n năravu-i de pisică?



Mă bucur că n-au ştire cum vremea se petrece

Şi nu ştiu ce e teama că nu va fi lumină,

Cum e să ştii – diluviul de clipe o să-nece

Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tină.



De obicei, joc rolul că dorm adânc în noapte

Ca nu cumva să-i sperii cu vorbele de lume,

Prin genele mijite, le-aud voroava-n şoapte

Şi nu aş vrea discuţia bruscată să se curme.



Ascult cu duioşie această convorbire:

Cum ei îmi căinează şi soarta, şi norocul...

Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,

În semnul exclamării sfinţeşte busuiocul.



Zâmbesc c-aşa-s serioase căpşoarele bălane,

Privirea lor cerie e-atât de grijulie,

Cum aş vedea o taină închisă pentru oameni

Şi simplu povestită de o copilărie.



Dar azi deschisei ochii şi ei tăcură-ndată

De parcă-i surprinsesem în locuri interzise:

„Iată, treceam pe-alături...- au spus cu voce-nceată –

Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripele de vise...”



I-am ridicat în braţe – micuţi cu blonde plete

Şi ei copilăreşte zâmbiră-n încântare:

„Aşa ne bucurăm noi... să ştii... aşa, băiete...

Aşa ne bucurăm noi că eşti atât de mare!”