Poezie Şi iarăşi e toamnă

Umedă tristă amară...

Oameni merg cu doruri

În suflet...

Pastrînd în inimi

Frînturi luminoase

De primăvară

Grăbiţi printre frunze

Paşii-mi se-ndreaptă

Spre-o bancă ce-aşteaptă

Sufletul meu apus

Peste sine...

Stau mut ca o lebădă

Pe ape adînci,

Şi totuşi, ca valul

Ce loveşte de stînci

În zbuciumul meu,

Ca un pom desfrunzit

De vîntul tăcerii,

Năprasnic lovit,

Găsesc odihnire

De-adîncă mîhnire

În braţele băncii

Cojită de vreme

Şi inima mea,

De durere, tot geme

Soarele palid

Se strecoară prin nori

Cu razele sale

Să-mi deie lumină,

Să risipească

A mele vîltori

Umede, triste, amare,

De vină

Şi deodată, frunza foşneşte

Căzută de-a valma

Cu toamna din mine,

Ascult mai atent

Să-nţeleg, oare Cine,

Cu-atîta lumină,

Spre mine păşeşte?

Îl văd de departe

Ca un soare răsare

Smerit şi curat,

Ca un cer înstelat.

În mîinile Lui mi-aduce o floare:

Floarea iertării şi păcii

În veac!