Poezie Rugul aprins (1)

Când încercat am ridicat ochii spre munţi

Să văd de unde primi-voi ajutor,

N-am zărit decât brazii drepţi şi neclintiţi,

Izvoare limpezi, reci, şi-un petec de nor.



Iar când am urcat ca şi Moise pe munte,

Căutând rugul aprins şi divin,

N-am zărit decât iarba cea moale, păşune

Şi-n ea o năpârcă cu dulce venin!



Tocmai când mă gândeam că desculţ

Dacă sunt, se va prezenta Dumnezeu,

Am fugit, am lăsat şi izvoare, şi brazi, şi păşune,

Şi-un tare-ncercat "eu"!



Ştiam de la Tata că-n iarba cea moale,

În locul cel drept mai ales,

Ispita, ca şi năpârca,

Acolo se află mai des.



Şi m-am întors la fraţii mei,

Căci de la Domnul îmi vine ajutorul

Şi rugăciunile fierbinţi aprins-au rugul

Şi nu se mistuia...şi tot poporul,



Cu mulţumiri am lăudat pe Dumnezeu.

Şi-abia atunci am înţeles deplin:

Când doi sau trei se roagă, aprind rugul

Şi dragostea ce-I Dumnezeu, e-aici. Amin!