Poezie Rugaciune (48)

Când spre cerul Tău se'nalță,

Frica noastră obosită,

Noi Îţi cerem duh de viaţă

În căinţă umilită.



Cu smerită îndurare

Tăinuiţi noi ne plecăm

Să primeşti simpla strigare

Prăbușiți când Te rugăm.



Cu a noastră umilinţă,

Noi venim în faţa Ta,

Ne proşternem cu căinţă

Cu a noastră vină grea.



Nu lăsa să curgă lacrimi,

Din suspinul nostru lung,

Căci avem atâtea patimi

Încât cerul Ţi-l străpung.



Nu lua în socotinţă

Al nost cuget rău şi slab,

Când de multe ori căinţa

E un sunet lung şi vag.



Cât de slabi suntem în fire,

Cât de tari suntem la plâns,

Când străpunşi de-a Ta lucire

Simţul nostru-i slab şi-ascuns.



Cât de slabi privim în minte

Către calea Ta cerească,

Când, cerescule Părinte,

Tu credinţa faci să crească?



Iar când a Ta sfântă rază

Peste noi încet răsare,

Ochiul milei Tale vază

A sfințirii revărsare.



Spiritul Tău Sfânt îl varsă

Peste capete plecate,

Şterge lacrimi ce revarsă,

Multe visuri spulberate.



Mâna Ta în noi sădească,

Un izvor de apă vie,

Şi-ntăriţi să ne stropească

Cu o caldă armonie.