Poezie Puiul (4)

Trist

Şi singur în găoace,

Puiul galben, auriu,

A simţit într-un târziu,

Că-i stingher,

Că n-are pace.

A simţit că lumea lui,

Tot mai strâmtă,

Nu ştiu cum,

Se face..

"Ce-o fi asta?"

Se gândi

"Cum de m-a ajuns năpasta

Să trăiesc într-o mărgică,

Într-o casă,

Tot mai strâmtă,

Tot mai mică?"

Să nu pot să-mi aflu loc,

Nici pe faţă,

Nici pe spate,

Şi să-mi crească,

După toate,

Uite,

Ce nătâng de cioc!

Ce vrei tu?

Vorbesc cu ciudă,

Eu cu ciocul,

Ca un prost"...

Însă ciocul ce s-audă?

Bate-n dreapta,

Cade-n stânga

Și-mi atârnă,

Ca o bârnă

Fără rost.

Mi-au ieşit și doi ochi mici

Ce să fac cu ei aici?

Mi-au crescut şi aripi grele

Ce să fac aici cu ele?

Iar sub pântec,

La picioare,

Se făcură nişte gheare,

Lungi, cu vârfu-ncovoiat,

Simt că-n pântec mi-au intrat...

Doamne, pentru ce mi-ai dat

Daruri care-mi sunt povară?

Şi,

Lăsat pe partea stângă,

A-nceput uşor să plângă

Puiul.

Pentru-ntâia oară...

Dar deodată,

În găoc,

Bate cineva de-afară:

Cioc,! Cioc! Cioc!

Inima în pui se zbate,

Se-nfioară,

Cine?...

Oare cine bate ?....

Şi e-un tremur ca de-o vrajă

A bătut și puiu-n coajă

Uite!

Sub ciocănituri solide,

Se deschide o fereastră!

Doamne, ce privelişte măiastră!

Şi apoi, uite-acuma loc,

Unde poate să alerge,

Să se joace,

Să se culce...

Şi un glas atât de dulce,

Glas de mamă,

- Andantino...

Iată,

Îi vorbeşte,

Vino!

Şi, prin coaja de ruine,

A sărit degrabă puiul

Din bârlogul vieţii vechi,

O, acum cât e de bine,

Să ai ochi,

Să ai urechi,

Ce frumoasă e lumina!

Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.

"Şi asta ce-i?"

"Un fir de iarbă"

"Iar acolo?..."

"E grădina"

Și-nălțând privirea-n soare,

Puiul,

Suflet de pripas,

A bătut din aripioare,

Şi-a făcut întâiul pas.

Iar apoi,

Dup-o clipită,

A zărit lâng-un arbust,

O grăunță rumenită

Mmmm!

Da bună e la gust!

Şi colea o gâză mică

Pe un fir de busuioc

Doamne,

Ciocuşorul, totuşi,

Nu e...

Nu e rău deloc!

Dar aici, în noua ţară,

Ce s-ar fi făcut el oare,

Fără aripi,

Fără gheare,

Fără vechea lui povară,

Din căsuţa cea sihastră,

Bietul pui?...

Fraţii mei,

Povestea lui,

Nu-i decât povestea noastră,

Cinste,

Curăţie,

Milă,

Jertfă,

Inimă umilă,

Lacrimi grele,

Bunătate,

Şi suspine după stele,

Bine,

Dar acestea toate,

Ce să faci aici cu ele?

Să fii mut ca oaia-n strungă,

Cu răbdare

(Îndelungă....)

Să nu fugi după avere,

După nume,

Să iubeşti pe cel ce-i gata,

De-ar putea,

Să te sugrume,

Bine,

Dar acestea toate

Ce să faci cu ele-n lume?

Când sub soare

Are preţ,

Numai zâmbetul isteţ,

Numai vorbă îndrăzneaţă

Numai, paşii rari şi grei,

Numai mâna cu mănuşa,

Care trage la cenușă,

De la toţi,

Pe turta ei,

Da,

Când viaţa e-o berbuncă

Unde toţi străbat răscrucea

Şi în calea ta aruncă,

Spini şi cioburi fără număr

Tu....

Să-ţi iei în taină crucea

Şi s-o duci umil pe umăr...

Suspinând discret,

Cuminte,

Sub scuipatul de ocară

O, Părinte

Creatorule-ndurat,

Oare pentru ce ne-ai dat

Daruri,

Care sunt povară?

Pentru ce?

Nu știi?

Aşteaptă,

Vine-o clipă

Un soroc,

Când la marginile lumii

Cineva din cer va bate...

Cioc! Cioc! Cioc!

Şi-n acest străvechi găoc

Se va face o fereastră

Către lumea cea măiastră

Şi atunci,

Frate,

Cât va fi de bine,

Să ai pieptul cu suspine

Să ai umerii cu cruce,

Să ai tâmplele cu spini,

Să ai faţa toată plină,

De a lacrimilor salbe

Doamne,

Căci acestea toate,

Se vor face aripi albe

Şi tunica de lumină,

Şi cununa de rubini,

Şi toiag de-mpărăţire,

Care ştie lumi să-nfrunte

(După cum Isus ne-a spus!)

Când ne va sclipi pe frunte,

Numele etern: Isus!