Poezie Comoara mea întreagă

În alba neprihană a dragostei dintâi,

Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămâi.

De mult mi-am dat viaţa, pe veci să fie-a Ta,

Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.

Și-atâta dor ne leagă, de-atuncea, pe-amândoi,

De n-are vremea stavili să pună între noi.

Şi nu găsesc, Isuse, cu ce cuvânt să-ţi spun,

Iubirea tot mai mare ce-n suflet Ţi-o adun...

Cum aş fi aflat eu oare că-n lume s-ar afla

Iubire-adevărată, de n-ar fi fost a Ta?

Cum aş fi aflat că poate, pe-acest pământ stricat,

Să fie-o fericire şi-un har aşa bogat,

Şi slăvile atâtor cereşti înviorări,

Ce mi-au născut izvorul duioaselor cântări,

Şi pacea cea adâncă şi limpede de azi,

Ca iezerul de munte în crucile de-amiezi,

Şi harul fără margini și-atâtea mângâieri,

Ce-mi vindecă zdrobirea, trecutelor dureri.

De nu Te-aflam pe Tine, al dorului meu dor,

Al Păcii, al Puterii şi-al Dragostei Izvor?

După suspinu-atâtor amare amăgiri,

Înmormântate-n groapa atâtor amintiri,

Şi după-atâtea triste și-adânci amărăciuni,

Când tot ce-avui în suflet, o spuză şi tăciuni,

Când mă-ntorceam cu toate nădejdile-n mormânt,

Cu inima zdrobită şi sufletul înfrânt,

Când am văzut că toate-a lumii juruinţi,

Trăiesc atât cât roua sub razele fierbinţi,

Şi înşelat de-atâtea iubiri care-au pierit,

M-ai ridicat din groapa în care-am fost zdrobit,

Şi m-ai făcut să aflu izvorul Tău ascuns...

Ah, nu ştiu ce-a fost, Doamne, dar ştiu: mi-a fost de-ajuns.

Şi am uitat trecutul cu rănile de jar,

Şi muta zvârcolire a plânsului amar,

Şi-n locu-ntunecimii, când Tu ai coborât,

Mi-ai dat atâta soare!... ah, nu pot spune cât,

De-aceea Ţi-am dat viaţa pe veci să fie-a Ta,

Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.

Şi-n alba neprihană a dragostei dintâi,

Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămâi!